Bijutierii

Motto: ”Cea mai scumpă bijuterie a omului e mâna lui de aur” – Tudor Mușatescu

Termenul de ”lucru manual” are azi, e drept, o rezonanță desuetă, dar oare trebuie să-l abandonăm? Se utilizează mult mai mult expresia ”handmade”. Despre lucrul mâinilor pricepute, al minuțiozității și al pasiunii, al creativității, despre artiștii bijutieri din Piatra Neamț vreau să vă povestesc…

Unii au fost autodidacți, alți s-au specializat prin rețeaua de școlarizare a Uniunii Centrale a Cooperativelor Meșteșugărești. Potrivit unei statistici din 1964, dintr-o sută de absolvenți, 4.1% au devenit bijutieri. Selecționarea viitorilor ucenici se făcea de fiecare cooperativă din țară, în raport cu necesitățile de dezvoltare, pe baza unui plan economic de perspectivă. Admiterea în școală se făcea pe bază de examen. Școlarizarea dura trei ani și se asigura prin cursuri de pregătire teoretică, dar practică. ”Pe timpul perioadei de învățare, ucenicul primește în mod gratuit: hrană, îmbrăcăminte și echipament de lucru. În medie, cu școlarizarea unui ucenic se cheltuie anual 4.000 de lei. Elevii din anii II și III primesc și o parte din contravaloarea muncii pe care o efectuează în timpul orelor de practică” (Cooperația meșteșugărească în România, 1966).

* ”Lumea preferă ce-i frumos, nu ce-i trainic”

Ecaterina Constantin face această meserie din 1976, cu unele întreruperi, e drept. A făcut trei ani de școală serioasă, sub îndrumarea unor bijutieri de renume.

«Am învățat la Atelierul Cooperativei Meștesugărești ”Artă și Precizie” București, cu domnul Moise, Dumnezeu să-l ierte. Trei ani am făcut școlarizare în această breaslă – practică în atelierul mare, iar teorie câte o lună pe trimestru am mers la Arad. Atelierul din București era mare și foarte bine dotat. Pe anul meu, eram 17 tineri, eu fiind singura din Piatra Neamț. După absolvirea școlii, am fost angajată imediat la Coooperativa Deservirea de aici, de la noi, care, apoi, și-a schimbat denumirea în Prestarea. La atelierul de peste drum de Casa de Cultură, Dumitrița Tiron era șefa noastră. Înainte de revoluție, lucram 11 bijutieri acolo. În 2001, cooperativa a dat faliment, am fost plecată vreo trei ani și jumătate în Italia, după care m-am întors și mi-am reluat vechea îndeletnicire. Acum am un PFA, plătesc chirie pentru spațiul unde-mi desfășor activitatea, pe Orhei». Doamna Ecaterina mai spune cum bijuteriile importate au câștigat teren în detrimentul podobelor lucrate manual. «În ziua de astăzi, oamenii ne trec pragul numai pentru reparații. Avem și regim de confecții, dar nu primim comenzi. Magazinele sunt pline cu bijuterii din Turcia, Italia… arată mai bine, au aspect comercial. Cei care le confecționează sunt dotați cu aparatură specială, noi lucrăm manual. Lumea preferă ce-i frumos, nu ce-i trainic. Aceasta-i diferența dintre unele și altele. Noi le facem solide, trainice. Cele din import sunt frumoase, dar sensibile. Când cineva vine la mine cu ele la reparat, eu îi spun dacă se merită sau nu. Nu pot să-mi bat joc de om, pentru că mai vreau să mai lucrez câțiva ani».

Ecaterina Constantin, acum în vârstă de 60 de ani, a ieșit la pensie în 2011, pentru că a beneficiat de grupa a doua de muncă.

* ”Nu-i o meserie bănoasă; eu, în 20 de ani, mi-am luat o bicicletă”

Unul dintre cei mai ”tineri” artiști bijutieri din Piatra Neamț este Dan Dodoșel.

A ajuns la ”etatea” de 20 de ani de când practică această meserie. O școală de profil a urmat, timp de un an, la Constanța. Este căsătorit și are o fiică.

Lucrează la un atelier situat lângă Biserica ”Sf.Gheorghe” din Piatra Neamț. Spune că, după ce te înveți cu bijuteria, îți vine să renunți…

«Au fost momente în care am stricat confecțiile, le-am plătit, se mai întâmplă și după 10-15 ani de experiență. Sunt tot felul de bijuterii făcute prin diferite metode, care nu rezistă să le lipești cum le lipim noi, cu flacără. Trebuie să ai multă răbdare, să nu te enervezi, pentru că, la 45 de ani, mori de infarct. Nu-i o meserie bănoasă. Eu, în 20 de ani, mi-am luat o bicicletă. Copiii sunt alergici la ceea ce înseamnă muncă în ziua de astăzi. Dacă le dai un telefon să prindă Pokemoni, e mai bine…».

* Goana după aur de după ’89

Pe Vasile Buleu, l-am găsit reparând o brățară, în atelierul său de la Blocul Turn de la Unic. S-a calificat la locul de muncă imediat după revoluție. Înainte de 1989, a lucrat ca AMC-ist la Centrul de Cercetări de la Săvinești. În week-end, pleacă la Ardeluța, unde și-a construit o cabană pe care o închiriază doritorilor. «Am început în centru, la vechiul atelier de bijuterii, cu Mircea Berea, Cristi Răspopa și ceilalți băieți. Încet, încet, am prins meșteșugul, m-am calificat și am făcut, la timpul respectiv, lucrări bune, frumoase. Că știți cum era, după revoluție, toată lumea înnebunise după aur. Noi, ca bijutieri, avem o gamă redusă de obiecte. Marea majoritate acum sunt turnate în formă, sunt mari e adevărat, dar subțiri, iar lucrătura lasă de dorit. Astăzi nu rezistă o brățară la mâna cuiva, cât rezista una făcută manual. Cea realizată manual era mai plină, mai robustă”».

L-am întrebat pe Vasile Buleu ce calități trebuie să întrunească un viitor artist bijutier. «În primul rând, trebuie să cunoască foarte bine prelucrarea materialelor prin așchiere, să aibă noțiuni temeinice de fizică, chimie, desen tehnic, trebuie să posede îndemânare și talent, trebuie să-i placă și, peste toate acestea, să aibă multă răbdare și un văz foarte bun. Eu, acum, lucrez cu ochelari, cu lupă; înainte, vedeam lănțișoarele alea subțiri fără ajutorul lupei. Pe vremuri, era o meserie respectată, care aducea câștig. Acum nu mai este».

* ”Făceam multe lucruri fine”

Ieșean la origini, Petru Munteanu este ”tatăl” artiștilor bijutieri din Piatra Neamț. Are 86 de ani și acest meșteșug l-a pasionat din tinerețe. A fost autodidact. Are trei copii, o fată și un băiat din prima căsătorie și o fiică din a doua căsnicie, care-i în Canada. Pe soție a pierdut-o în urmă cu 8 ani. L-am găsit la atelierul său de peste drum de Casa de Cultură.

«Absolut m-a pasionat îndeletnicirea aceasta! Meseria mea de bază este lăcătuș ajustor. Am lucrat la Uzina de tramvaie din Iași, câțiva ani, până când, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, m-au scos din producție și m-au aruncat secretar de sfat, pe lângă Darabani, în județul Suceava. Am stat acolo vreo trei ani, după care m-au trimis la Rădăuți, tot ca secretar de sfat. La Rădăuți, era un atelier de bijuterie al cooperației, mi-a plăcut ce am văzut acolo și am învățat de unul singur; de fapt, am învățat gravură-bijuterie. Asta cam prin ’53-’54. Făceam multe lucruri fine, făceam chiar și ochelari din plexiglas, ceea ce, pe atunci, reprezenta o noutate. Din 1961, am intrat în cooperație la Iași, iar din 1967 am venit la Piatra Neamț. Sunt 15 ani de când am, aici, afacerea mea. M-am pensionat exact în 1990. Am o pensie de 1.200 de lei. Meseria nu a fost niciodată productivă din cauză că au fost niște reguli stricte – eram sub controlul băncii – și nu puteam câștiga bani mulți. Primeam un procent, între 12 până la 18% maxim din ce lucram. Doar la Iași am câștigat ceva mai bine, de am putut să-mi cumpăr un Wartburg. Eu zic că meseria-i pierdută de mult. Ultimele podoabe au fost două verighete, pe care le-am făcut în urmă cu trei ani, pentru nepotul unui domn de la bancă. Băiatul cântă sau cânta în Orchestra Filarmonicii din Viena».

Ana MOISE