Maria Ploae: ”E o bucurie să te împlinești prin copilul tău”

Ce noroc pe mine! Am cunoscut un Om, cu O mare. Actrița Maria Ploae este o persoană caldă, plină de gingășie. A acceptat imediat să dialogăm, dându-mi impresia că ne știm de-o viață. S-a născut în satul Dealul Perjului, din comuna Oncești, județul Bacău, și, la 12 ani, a fost înfiată de sora tatălui său, plecând în București. Spune că i-a plăcut scena de la 2-3 ani, când începuse să învețe primele poezii.

”M-am născut într-o familie modestă, la țară, cu cinci copii, dar chiar și acolo, la grădinița aceea modestă la care mergeam, exista o scenă și, de pe scenuța de o jumătate de metru, mi-a plăcut să recit poezii, deși aveam o emoție teribilă. Am rămas cu această emoție și astăzi. Sunt foarte emotivă. În general, actorii sunt foarte emotivi, asta este sensibilitatea cu care ne înzestrează Dumnezeu și care ne ajută să fim și tari și puternici. De emoții nu scapi, din contră, se accentuează. Țin minte că, atunci când eram studentă, l-am văzut pe un actor consacrat cu ce emoții intra pe scenă și l-am întrebat cum de e posibil așa ceva. Și mi-a răspuns că, odată cu avansarea în vârstă, responsabilitatea crește și atunci și emoția-i mai mare”.

– Din nou pe vestita scenă a Teatrului Tineretului, de această dată într-un spectacol regizat de fiica dvs., Ana Mărgineanu. Este vorba despre ”Anul dispărut. 1989”, unde jucați împreună cu Gheorghe Visu și alți tineri artiști talentați, ca Ilinca Manolache sau Isabela Neamțu, care-i chiar de aici, din Piatra Neamț…

Am mai venit la Piatra Neamț cu Teatrul de Comedie, cu Teatrul Mic, am mai urcat de multe ori pe această scenă sacră, însă nu mai rețin cu ce spectacole. E un oraș cultural. Îmi aduc aminte că, atunci când am terminat Institutul, cei din conducerea Teatrului Tineretului m-au dorit foarte mult aici. Eu aveam de gând să mă mărit anul următor, după ce am terminat Institutul – și chiar m-am căsătorit – și aveam casă în București, și voiam să rămân în București. Eram cu gândul la niște teatre și, de altfel, am și fost solicitată să mă angajez la Teatrul de Comedie. Nu era cel mai nimerit pentru mine, dar pentru început a fost bun.Colegii mei, Horațiu Mălăele și Rozina Cambos, au venit atunci la TT și au stat câțiva ani. Știu că s-au întors în București cu o experiență grozavă acumulată la Piatra Neamț.

– Ați absolvit IATC în 1975, la clasa profesorilor Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher.

Am avut doi profesori nemaipomeniți. Am fost o generație bună, sigur, erau vremurile acelea, și cu rele, și cu bune, din punct de vedere profesional, pentru că intram puțini actori la Institut și, atunci, sistemul nu era depășit ca acum, cum se spune astăzi, că din cauza sistemului nu reușesc studenții să învețe mai nimic, pentru că sunt extrem de mulți. Cu Octavian Cotescu, am avut mare noroc. Era și un mare actor, însă ca profesor era cu adevărat excelent și ne-a ajutat să jucăm foarte mult și divers. În anul IV, la Casandra, am avut cea mai grozavă stagiune cu patru spectacole, veneau oamenii și le plăcea ce vedeau. Mi-am dat examenul de stat cu ”Opera de trei paralele”, unde jucam pe Doamna Peachum, o compoziție și de vârstă, și de caracter. În general, Cotescu și Schumacher ne-au dat la toți prilejul să ne cunoaștem actoricește, purtând diverse măști. Asta ne-a ajutat, pentru că, după aceea, în teatru, am avut bucuria de a descoperi o mască pe care deja o știam, nu ne speria niciun fel de personaj. Ne-au dat curajul de a ne impune pe scenă. Ce-i drept, am exersat îndelung… Și de la Ovidiu Schumacher am învățat foarte multe. Din 1990, el a plecat în Germania, unde predă la Institutul de Artă Teatrală din Burghausen, condus de regizorul David Esrig. A rămas foarte tânăr, chiar și fizic, nu numai interior, foarte prietenos, pus pe șotii întotdeauna și extrem de înțelegător și, la fel ca Octavian Cotescu, știa foarte bine cum să te ajute, cu ce să te ajute. Știa să-ți propună soluția care te punea cel mai bine în valoare. Erau și foarte exigenți, mai ales Cotescu era foarte sever… Și o mică observație dacă ne făcea, ne provoca drame interioare pe mult timp și luptam din răsputeri să reparăm micile lucruri cu care Octavian Cotescu nu era de acord. Pe atunci, elevii luau mult de la profesorii lor.

– Este adevărat când se spune că teatrul te arde, te consumă, te stoarce, te întoarce pe dos…?

Una e să greșești la contabilitate ceva ce poate a doua zi să fie reparat și alta este să greșești pe scenă sau pe peliculă. Dincolo că te consumi și te risipești în fiecare personaj, e, într-adevăr, ca un foc pe scenă, trebuie să știi să faci față, să arzi în focul acela. Pe de altă parte, personajele acestea tot ele îți dau atâta energie, atâta bucurie, dovadă că ne place atât de mult ceea ce facem și nu rezistăm dacă nu jucăm.

– Cum este să primiți sfaturi de la fiica dvs. în pregătirea unui spectacol regizat de ea?

Vine vremea când trebuie să asculți de copii. De altfel, pe parcursul vieții, realizezi cât de inteligenți sunt și ce personalitate puternică au. Asta ne și dorim, ca ei să se împlinească în tot și să ne depășească. Automat asculți de copilul tău, mai ales în profesia asta. Ascultarea aici, ca și în călugărie, e de bază. E important și tu, ca actor, să ai personalitate, dar ești mai bun, mai împlinit, mai apt când mergi pe mâna regizorului. Eu am fost genul de actor care chiar am avut nevoie de regizor. Am simțit nevoia să fiu condusă, am putut să fac și lucruri independente, dar a fost esențial pentru mine să fiu condusă de un regizor bun. E o bucurie să te împlinești prin copilul tău. Ana seamănă cu tot neamul meu și al soțului, regizorul Nicolae Mărgineanu. E o combinație foarte bună pentru o femeie mărunțică de talie, cum este ea, dar puternică în același timp. Ca regizor, trebuie să te impui, trebuie să fii autoritară, dar mai mult, pentru că actorii sunt orgolioși, trebuie să fii convingătoare cu ei. Actorul e un pic răsfățat uneori și trebuie să-l convingi cumva pe limba lui și nu-i deloc ușor, mai ales că Ana s-a impus cu texte noi, inedite. Ea are o forță interioară nebănuită. Cât îi este de greu numai ea știe, dar îi place atât de mult și atunci are o disponibilitate teribilă pentru fiecare actor în parte. Am văzut-o în momente dificile, când sufletul meu de mamă tremura și știam că cel mai bine o ajut dacă nu intervin.

– Sunteți pensionară, dar colaborați în continuare cu Teatrul Mic.

Chiar dacă se spune că actorul nu iese niciodată la pensie, a trebuit, totuși, să ne pensionăm. Am fost 11 actori care am fost pensionați. Într-adevăr, sunt colaboratoare acum. Nu ți se ia dreptul de a juca, dar, când nu mai ești într-un teatru zi de zi și când nu mai ai puterea, forța, să te impui, încet-încet, lumea te uită. Actorul, mai ales dacă este bărbat, suferă enorm într-un astfel de moment. Actrițele trec mai ușor, ele sunt mai prietene cu casa, cu cratița, cu grădina, cu florile, cu nepoțeii. Oricât de mult te-ai adapta este, însă, un lucru la care nu poți să renunți, care continuă să-ți dea viață. Fără să vrei, cazi în depresie și te simți inutil atunci când ieși la pensie. Scena care te-a acaparat o viață, ți-a dat forță și viață, când nu o mai ai, îi simți cu multă tristețe lipsa. Iubesc foarte mult poezia scrisă după gratii și am făcut spectacole de genul acesta împreună cu cântăreți, adică am căutat să nu pierd contactul cu spectatorul. A fost o perioadă care m-a ajutat foarte mult. M-am întâlnit cu o colegă, nu demult, mai mare cu un an decât mine, și care era un fel de star în Institut. După aceea a dispărut și multă vreme m-am întrebat ce mai face Nana? Ca acum să aflu că fusese plecată în străinătate și ne-am revăzut după 40 de ani; eu, sincer vă spun, nu am recunoscut-o și ce credeți că mi-a zis: ”Tu știi, Maria, că, după o absență destul de mare, am încercat să revin pe scenă și nu am mai putut?”. Scena îți cere o permanență, un exercițiu zilnic, ca la sportivi, antrenament. E un sistem foarte complex în noi, care ține și de scenă, și de public.

– Cum colaborați cu actorii tineri? Vă place să jucați alături de ei?

Eu mă simt foarte bine în mijlocul tinerilor actori. Aud așa, din diverse surse, că-s mai agresivi, că-s mai nepregătiți… Eu m-am simțit foarte apropiată și foarte mamă alături de ei și îi iubesc foarte mult. Am avut o relație mai de prietenie, mai de înțelegere și de dorință de a-i ajuta mai mult decât cu generația mea. Eu, de felul meu, am fost o persoană mai introvertită. Având familie, nu am simțit mare nevoie de prietenii, dar cu cei tineri am fost tare prietenoasă și m-am gândit de unde vine oare schimbarea asta? Că e bună, e creștinească, e frumoasă. Și cred că am găsit răspunsul: pentru că am fost o mamă devotată și probabil din această stare maternă am o relație atât de bună cu tinerii.

Ana MOISE