Nasc și la Piatra Neamț oameni - Prof. Elena Urziceanu

”Școala face omul OM,

***Ca altoiul, pomul POM” –* *din gândurile românești***

Noi, ”Ținutașii Neamțului” – cum, memorabil, a numit Eminescu pe locuitorii ținutului ”de sub munte” -, am avut dintotdeauna învățători de ispravă și profesori de mare talent. În această privință, avem tradiție.

Neamțul s-a dovedit un ”locus mirabilis”, un spațiu benefic educației, din cele mai vechi timpuri. Dascăli rituoși, precum Nanu, Vicol, Halunga, Urechia ș.a.m.d., sau exemple mai aproape de zilele noastre, precum Borș, Rotundu, Ceaușu, Pralea-Buzilă, Mihăilescu, Știucă, toți merită admirația și stima noastră, că ne-au educat în spiritul muncii. De aceea am răzbit în viață, prin muncă. Toți merită pomeniți.

Astăzi, ne-am propus să vă prezentăm chipul pedagogic al doamnei Elena Urziceanu, fost profesor la Școala Gimnazială Nr. 3 din Piatra Neamț. A împlinit 84 de ani de viață, realizare care nu stă la mâna oricui. S-a născut la 4 septembrie 1932, pe str. Unirii nr. 49, în mahalaua Precista, Piatra Neamț. Stradă istorică de care nu s-au legat nici comuniștii, nici tehnocrații de astăzi. La mahala ca la mahala, oameni de tot soiul: harnici, leneși, și bețivi, și cuminți, și analfațeți, și știutori de carte. Turnul Babel. Paradoxal, mahalagiii au făcut și politică. Unul dintre ei a înființat primul cuib de legionari din Piatra Neamț, iar un altul, prima ”celulă comunistă”. Că, mai târziu, legionarii au trecut la comuniști, nu-i bai. Ce, feseniștii de ieri nu sunt astăzi… altceva? Așa e viața!

În acest viespar și-a început, timid, viața o copilă visătoare, care dorea să ajungă profesor, om de școală cu prestanță și cultură. Și, culmea, a ajuns, după ce a luat-o de jos: a promovat școala gimnazială în mahala, apoi Liceul ”Calistrat Hogaș”, după care a plecat la Iași, la Universitatea ”Al.I. Cuza”. Aici, s-a înscris la Științele Naturii. A locuit la căminul studențesc ”Iustin Georgescu” din Păcurari, care avea dormitoare cu 34-40 de paturi, o cantină cu două săli de mese și policlinică studențească pentru urgențe. Demult, demult, căminul studențesc despre care vorbim a fost pușcăria Iașului. Aici locuia și țiganul Gavril Buzatu, gâdele târgului, care executa pedepsele capitale.

* Primii ani de apostolat

O școală, o instituție școlară, este ca o persoană care, prin efort propriu, poate deveni personalitate distinctă și, dacă efortul este corespunzător, o personalitate marcantă. Așa gândea tânăra absolventă de facultate când, cu repartiția guvernamentală în mână, a ajuns la Școala generală Slobozia – Roznov (Neamț). Satul Slobozia, la 1890, avea 880 de suflete, grupate în 180 de familii. Avea biserică cu un preot și doi dascăli, iar școala avea 44 de elevi. (v. Gh. Doroftei – ”Orașele Roznov, Buhuși și comunele din jur”, Piatra Neamț, 2008). În 1933-1934, școala Slobozia s-a divizat pe sexe: școala de băieți, cu 5 posturi, avea 222 de elevi înscriși, iar director era C. Ceaușu, și școala de fete, cu 3 posturi, avea 180 de eleve și pe Aurelia Hanganu director. Din 1954, au apărut și cadrele locale: soții Stamatin, Gh. Chintea, cu soția, Maria, și alții.

Eroina noastră, prof. stagiar Elena Urziceanu, trăia emoțiile începutului, în toamna anului 1957. Problemele satului Slobozia, unde s-a născut veșnicia, erau analfabetismul, cooperativizarea agriculturii și activitatea culturală. Cartea nu prezenta prea mult interes. Cadrele didactice care se remarcau la cursurile de alfabetizare, alea cu ”Va-ca” ce se citea ”Vi-tă”, erau elogiate în toate materialele de analiză ale onor directorului, care, ca și astăzi, era ”omul partidului”. Erau lăudați și profesorii care aduceau cereri de intrare în CAP, ajungeau ”patrioți de ziar”. Erau pozați pe prima pagină a ziarului regional ”Steagul Roșu” din Bacău, că Piatra era raion.

Cel mai mare ”deranj” era provocat de munca pe linie culturală, ce se desfășura după ore, seara. În situația în care cele mai multe cadre didactice făceau naveta Piatra – Roznov, nu prea aveai chef de muzică și dans moldovenesc. Problema devenea tragică când acasă te așteptau copiii sugari. În concluzie, a fost greu de tot la început. Toți factorii de răspundere, mai ales politrucii de tip stalinist, erau insuportabili. Pretindeau că poporul român e harnic și disciplinat și așa trebuie să rămână. Despre inteligența și sensibilitatea românilor nu pomeneau nimic, nu era bine. Dacă nu ar fi dramatic, ar putea fi amuzantă interpretarea politrucilor zilei asupra noțiunii de democrație. Nici astăzi lucrurile nu sunt altfel.

* Afirmarea

În mediu sătesc, la orice școală găsești ”două” bisericuțe: cadrele didactice băștinașe, care muncesc ”enorm”, și navetiștii, care predau între două autobuze sau trenuri. Aceștia din urmă aruncă din ușa cancelariei catalogul pe masă și tulea la gară. Evident că astfel de dascăli nu puteau fi elogiați de partidul unic. Harnici și devotați erau numai specialiștii ce trăiau în comună.

Anii au trecut, satul Slobozia a rămas o amintire frumoasă, cu copii isteți, respectuoși și cuminți. ”Omul școlii”, Elena Urziceanu a venit la târg, pe asfalt. A trecut prin alte unități școlare: Casa de fete nr. 2, Casa Pionierului, Liceul ”Petru Rareș”. Peste tot a întâlnit numai oameni minunați: pe directorii Elena Teodorescu, Veronica Iacob, Gh. Dumitreasa, V. Ceaușu ș.a.

La Casa Pionierului, a răspuns de un cerc de Științele naturii. Aici erau văzute în stare ”naturală” tot felul de ”lighioane”, de pe toate coclaurile: veverițe, broaște țestoase, șerpi. La cerc veneau cei mai silitori pionieri, care erau educați, atât moral, cât și civic, în spiritual umanismului, al dragostei și respectului față de patrie și popor.

* Consacrarea

O școală, la fel ca o țară, trăiește și strălucește prin elitele ei, prin oamenii ei ”de vârf”. Elitele unei școli sunt acei membri ai comunității celor două grupuri, elevi și profesori. Ele, elitele, răspund nu numai la obligațiile statuare, dar și la obligația de a pune umărul la înălțarea școlii lor în special, a învățământului în particular, a culturii românești în general. Timp de două decenii, Elena Urziceanu a slujit cu credință și pasiune catedra de la Școala Generală Nr. 3 din Piatra Neamț. A fost dascăl și diriginte, pe vremea directorilor I. Iacob, A. Țuglea, M. Văideanu, Gh. Amaicei, M. Costin. A tras vârtos la ”jugul pedagogic”, alături de dascălii de elită: V. Modan, S. Stafie, N. Vasiliu, R. Teodorescu și… alte 64 de cadre didactice, dascăli imenși.

Școala despre care vorbim a fost inaugurată de Spiru Haret la 20 septembrie 1898. Directorul școlii de atunci, Gh. Nicolau, a mulțumit ministrului pentru ajutorul dat în construirea noului edificiu – nu e vorba de actualul local, n.n. – pentru ”iubirea fără margini și înțelepciunea cu care lucrează în interesul școlii românești”.

În 1964, la 1 septembrie, se inaugurează noul local al școlii unde, astăzi, peste 1.000 de elevi se pregătesc pentru cursuri. Cu acest prilej, a vorbit elevilor și prof. V. Moldan, care a funcționat ca dascăl ”de românește” din 1964 până la pensionare, în 1988. Printre altele, a spus: ”Am petrecut în această școală 24 de ani… anii tinereții și maturității mele, anii împlinirilor sub aspect profesional. Păstrez un moment de pioasă amintire și de profundă considerație pentru aceia dintre noi care au trecut demult în lumea tenebrelor: Iacob Ion (John), Stafie Stelian, Iftimie Gheorghe, Csurka Ludovik, Bontaș Nicolae, Oancea Elena, Anastasiu Lucian, Krikopol Kiril… În munca de educație a tinerilor generații, cheia împlinirilor a constituit o dăruire totală a profesiei pentru care ne-au pregătit în anii de școală și de facultate”. Am citat din gândurile doamnei Modan, pentru că era cea mai bună prietenă a prof. Elena Urziceanu, ambele acționând în ”interesul învățământului”. Din păcate, nu toți elevii am înțeles efortul dumnealor.

Distinsa profesoară Elena Urziceanu ”a sfințit locul” pe oriunde. A fost educator, soție, mamă, bunică, iar acum e pensionară. Zilnic numără pastilele și nu ies la socoteală. A sporit și natalitatea țării cu un băiat, ajuns medic, și o fată – inginer textilist. Are, totuși, o nedumerire: nu știe de ce sorginte e nepoata ei, Nicoleta. Ea, profesoara moldoveancă, s-a căsătorit cu un oltean din Segarcea. Valentina, fiica ei, ajunsă prin repartiție la fabrica ”Firul roșu” din Tălmaciu (Sibiu), s-a măritat cu un ardelean, D. Coman. Întrebare de baraj: fiica lor ce-i? Moldoveancă, olteancă, ardeleancă? E româncă, fraților! Așa s-a format poporul român, nu vă luați după toți bolânzii care vin în România și spun numai trăsnăi.

Și, pentru că ”Urziceanca” a împlinit 84 de ani, îi urez și eu ceva: La mulți ani, sor-mea! Că am uitat să vă spun esențialul: doamna profesoară despre care am făcut vorbire e sora mea mai mare.

Prof. Dumitru RUSU