DECEMBRIE ’89: Pietrean ucis în iadul de la Mărăcineni, ofițer desfigurat

pietricica turism

Dacă 22 decembrie 1989 la Piatra Neamț a însemnat doar ”cucerirea” sediului ”județenei de partid” și constituirea (pașnică) a unor comisii care să preia treburile administrative, nu s-a tras și n-a murit nimeni, au existat, însă, pietreni care au plecat în misiuni și ori nu s-au mai întors vii, ori au fost răniți grav.

Printre cei răniți, s-a numărat și colonelul Ion Mierlici, care a condus, ani la rândul, Garnizoana Piatra Neamț. Atunci era căpitan, comandant de batalion, și a fost desfigurat la Mărăcineni.

col-ion-mierlici
Col. Ion Mierlici. sursa foto: Viorel Cosma

Întreaga față i-a fost reconstruită, într-o infirmerie improvizată în unitatea militară, atât de bine încât nimeni n-ar fi spus vreodată că a suferit vreun ”accident”, iar singura sa nemulțumire a fost o schijă, care i-a rămas undeva sub un ochi pentru tot restul vieții. La Mărăcineni  și-a pierdut viața un angajat al Garnizoanei, care a fost împușcat direct în frunte. Alți doi bărbați au fost răniți grav și considerați, la un moment dat, fără șansă.

* Dr. Ciocoiu, amenințat cu pistolul de un alt medic

vicentiu-4-2Cum au ajuns oamenii din Piatra Neamț să fie prinși într-un foc încrucișat la Mărăcineni ne-a povestit Vicențiu Martin, care, la vremea aceea, lucra, ca asistent, la Stația de Salvare. Încă de pe 22 auzise că se fac liste cu voluntari pentru București, în noaptea de 22 spre 23 a patrulat prin oraș, cu ambulanța, iar dimineață, la scurt timp după ce-a ajuns acasă, a fost sunat și chemat înapoi la serviciu.

Când am ajuns, l-am văzut pe căpitanul Grigoraș, care era medic stomatolog la UM 01027, cu pistolul scos din toc, somându-l pe dr. Ciocoiu, care conducea Stația de salvare, că-l împușcă dacă în jumătate de oră nu pregătește trei echipaje, care să însoțească blindatele spre București. Când au auzit despre ce-i vorba, toți s-au ascuns pe unde au putut: în garaje, în toalete, unii s-au urcat în pod. Eu m-am oferit să plec și, odată cu mine, șoferul Ioan Apintei, care lucrase cu mine în noaptea precedentă. În al doilea echipaj, era un asistent care fusese vreo cinci ani pe-un vas și i se părea o mare aventură ceea ce urma să se întâmple. Și-a luat cu el coardă de alpinist și aparat de fotografiat, nu știu unde-și imagina că merge. În fine, al treilea cadru medical era un medic care avea probleme serioase cu alcoolul. Când a fost vorba să alegem șoferii, s-au schimbat vreo patru rânduri. Unul și-a tăiat toate cauciucurile, altul a spus că i s-au legat copiii de picioare, altul era bolnav, mă rog, fiecare încerca să scape. Până la urmă, au vrut Constantin Maxim și Ilie Boghean. Am primit bonuri de benzină, medicamente și, în jumătate de oră, eram la unitatea militară. Pe căpitanul Grigoraș nu l-am mai văzut decât mult mai târziu. În schimb, a ieșit comandantul, maiorul Vulpe, care organiza deplasarea. A scos vreo 20 de TAB-uri, care nu mai fuseseră urnite din loc de ani de zile. Li se dădeau cauciucurile cu cremă de ghete ca să arate frumos și atât. Când le-au pornit, toate au început să pocnească și să pârâie, de se zguduiau tablele pe ele. Au mai pregătit și trei camioane, încărcate cu alimente, materiale sanitare și muniție, și am plecat. Până la ieșirea din oraș, au mai rămas vreo 11 TAB-uri. Celelalte au făcut pană”.

Ca o paranteză, care merită analizată la nivel de ”evoluție”, unele din TAB-urile care au mers acum 27 de ani la București au participat, anul acesta, la parada militară de Ziua Națională. Erau ușor de recunoscut, pentru că atunci, în 1989, când s-a tras la Mărăcineni, soldații s-au înghesuit în blindate, iar balamaua de jos a ușiței a cedat în câteva cazuri. Ca soluție de avarie, li s-au pus niște cuie îndoite, care au ”supraviețuit” până astăzi. Așa a defilat armata de 1 decembrie 2016, cu balamale din cuie.

Revenind la misiunea în sine, până la Focșani n-a fost nicio problemă, chiar dacă întreaga coloană se deplasa extrem de încet, din cauza vechimii blindatelor. Pe tot traseul, erau oameni ieșiți la porți. Femeile își țineau broboadele până la nas și aveau priviri îngrijorate, ca atunci când le plecau bărbații și fiii la război. Făceau semn și le dădeau soldaților și ambulanțierilor cozonac și vin. Venea Crăciunul…

* Mașini ciuruite, pod minat și indivizi suspecți în salopete negre

dispozitivLa Focșani, a fost prima surpriză. În dreptul unității militare, s-a tras asupra coloanei. O singură rafală de armă automată. Cu noroc, pentru că nimeni n-a fost rănit. Dar suficient de alarmantă pentru ca toți să-și dea seama că deplasarea lor, pe care o credeau sigură și anunțată, era, de fapt, plină de riscuri. După 11 ore de drum, la 10 seara, coloana ajunge la Poșta Câlnău și de acolo, până la unitatea militară din Mărăcineni, trece peste un kilometru de șosea acoperită cu cioburi de sticlă. La gardul unității, erau militarii în termen, în posturile de observație, iar în față – mașinile angajaților (mulți dintre ei ofițeri) ciuruite de gloanțe. Militarii au spus că au fost atacați dintr-un camion, tip benă, și au răniți și morți. Cadrele medicale s-au oferit să acorde ajutor, au spus că au medicamente și materiale sanitare, dar nu li s-a permis, pentru că nu exista un ordin în acest sens. În schimb, li s-a atras atenția să nu înainteze, fiindcă podul e minat. Și întreaga coloană s-a oprit în fața unității, cu intenția de a sta acolo peste noapte. Militarii trăgeau rachete luminoase, din când în când, pentru a vedea ce se întâmplă pe câmpul de peste drum. Și s-a întâmplat!

Am văzut, deodată, grupuri de 3-4 inși, în salopete negre, care au deschis focul asupra unității. La rândul lor, militarii ripostau, iar noi eram prinși la mijloc. Șoferul de pe camionul cu materiale sanitare a fost împușcat exact în mijlocul frunții. A murit pe loc. După aceea, a fost rănit căpitanul Cighir, care era în camionul cu alimente. I-a zburat tot genunchiul, iar artera femurală îi flutura. În unitate nu ne primeau, n-am avut altă soluție decât să-l pensez. Toată noaptea am stat lângă el. Îi mai dădeam drumul la pensă, ca să aibă circulație periferică, pe urmă îl pensam din nou. Schimbul de focuri a durat cam o oră și jumătate, timp în care o parte din soldați și-au făcut gropi în pământ, să se adăpostească. Ploua. Când au ieșit, aveau noroi din cap până-n picioare. Dimineață, la 8, când tocmai ne uitam uimiți pe câmp, unde am văzut că au fost împușcați câțiva dintre indivizii în salopete și nu mai era nicio urmă, deasupra noastră a coborât o coloană de aviație. A fost alt moment de panică. Fiecare s-a adăpostit unde a crezut că e mai sigur, inclusiv în gropile săpate noaptea. Eu m-am băgat sub un TAB. Nu s-a tras! La scurt timp, maiorul Vulpe a primit ordin să intre în unitate. Am amenajat o infirmerie în centrul de comandă. Au fost momente unice. Eu operam și aveam 3 medici mâna a doua. Maiorul Mierlici era desfigurat. Ridicase turela, un glonte a mușcat din metal și zeci de schije i s-au împlântat în toată fața. Nu i se vedeau nici ochii, era o masă amorfă, sângerândă, cu nasul ridicat, din ambele părți, dar fără fractură de piramidă, până în mijlocul frunții. I l-am tras înapoi, i-am scos schijele, a fost de lucru la fața lui, dar, după toată operația de «reconstrucție» aproape că nu se mai cunoștea nimic peste ani. Mi-a reproșat, însă, tot timpul că simțea o bucată de schijă, undeva sub un ochi. Acolo i-a rămas pentru toată viața”.

Asupra unității din Mărăcineni s-a tras timp de câteva nopți și o singură zi: pe 25 decembrie. Nu s-a aflat nici acum cine și din ordinul cui a executat foc. Dacă s-ar face lumină măcar în acest caz, poate multe din misterele Revoluției române ar fi elucidate.

Căpitanul Cighir a fost dus la spital cu ambulanța condusă de Ilie Boghean. Medicii au spus că trebuie amputat piciorul. N-a vrut și a fost transportat la Iași. A scăpat cu piciorul întreg, dar mai scurt decât celălalt. Și inflexibil. Șoferul Boghean a fost el însuși împușcat când făcea un alt transport către spital. A intrat în comă de gradul IV. Nu i s-a dat nicio șansă la Buzău. Trăiește și azi. A fost dus la Iași, de colegii săi, Vicențiu Martin și Constantin Maxim. A declarat în fața notarului că ei doi i-au salvat viața ”în acele împrejurări”.

Există o mulțime de întrebări care n-au primit răspuns nici acum, după 27 de ani. Există oameni, care au trăit intens acele vremuri și cărora le-a păsat mai mulți de alții decât de ei înșiși. De partea cealaltă, există alți oameni care au stat la Piatra Neamț, dând dovadă de un patriotism local extrem de justificat în opinia lor. Și spun, astăzi, că și-au riscat viața pentru că au fost, de nenumărate ori, la București, să ducă dosarele revoluționarilor, au dormit pe jos și i-a tras curentul.

Cristina MIRCEA

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.