Ignatul și Inătoarea - între superstiție și tradiție

Se presupune că ritualul Ignatului ar coborî în istorie, chiar până la zeii antici. Odată cu apariția creștinismului, a fost împrumutat foarte ușor Sfântul Ignatie, împletindu-se mai multe legende pe seama lui. Totuși, între Sfântul Ierarh Ignatie, care a murit martir pentru Hristos, și legendarul Ignatie, care își omoară tatăl din greșeală și apoi se căiește, devenind sfânt, este o mare diferență. Cu toate acestea, românii încă mai taie porcul de Sfântul Ignatie, dar, acum, totul are alte conotații și semnificații.

Sărbătoarea creștină peste care s-a suprapus această datină, a Ignatului, este a Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie. Acesta a fost urmaș al apostolilor, al doilea patriarh al Bisericii Antiohiei după Evod. Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie a fost, împreună cu Sfântul Apostol Policarp, episcopul Bisericii Smirnei, ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan.

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, sacrificarea sângeroasă a porcului – animal asociat, în antichitate, divinităților vegetației -, precum și ritualul de după înjunghiere: pârlitul (procedeu ce mimează incinerarea), spălatul și acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale și pomana porcului, toate sunt reminiscențe ale unei practici preistorice, strămutată de la Echinocțiul de primăvară la Solstițiul de iarnă. La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, de fapt, prin substituție, zeul care moare și renaște anual, o dată cu timpul.

Am putea afirma că sărbătoarea Sfântului Ignat are mai mult un caracter domestic și că doar păstrarea unor habitudini rustice de alimentație tradițională i-a asigurat perpetuarea.

La români, ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie și poartă numele de Ignatul Porcilor sau Inătoarea.

* Legendele Ignatului

Povestirile și datinile populare românești păstrează destul de puțin din aceste tradiții creștine.

O legendă spune că Sfântul Ignat era făcător de minuni și că, ori de câte ori înnopta în câte-o casă, lăsa ”câte ceva de ținut minte”. Așa s-a întâmplat într-un Ajun de Crăciun, la casa unui sărman, pe care l-a îndemnat să sape sub pat, unde va găsi un porc bun de tăiat. Sfântul l-a învățat cum să-l pregătească și apoi să nu uite să dea și altora; de atunci, oamenii au învățat să taie porci de Crăciun.

O altă legendă spune că Ignat și-a ucis din greșeală tatăl, pe când se pregătea să taie porcul. Un preot i-a dat canon să-și construiască o luntre și să se retragă pe malul unei ape, unde să slujească oamenilor, ca luntraș, de pe un mal pe altul, și să răsădească un tăciune de răchită, iar, când aceasta va înfrunzi, să știe că a fost iertat. Într-o noapte, au venit Dumnezeu și Sfântul Petre și au făcut o minune, umplând țestul gol cu o pâine nemaivăzută. L-au luat apoi pe Ignat și i-au arătat că tăciunele a devenit răchită, apoi i-au cerut să-i însoțească în lume. Revenind acasă, peste ani de zile, și-a regăsit fiii, care deveniseră negustori înstăriți.

* Inătoarea

Ziua de Ignat mai are și o altă denumire, ce o detașează în mod clar de sărbătoarea religioasă, iar aceasta ține de ocupațiile casnice feminine.

Inătoarea este, conform credințelor vechi, nevasta lui Ignat și este imaginată ca o femeie monstruoasă, ce opărește mâinile gospodinelor care torc, le mutilează sau le face să-și piardă vlaga.

De fapt, ziua de 20 decembrie era termenul limită al încheierii unor activități de prelucrare a firelor naturale – cânepă, in, lână -, așa că interdicțiile se raportau la sărbătoarea populară patronată de asemenea reprezentări înfricoșătoare.

Se credea că femeile care mai torceau de acum și până după ziua de Sfântul Ion Botezătorul ”ridicau furca împotriva crucii”, de aceea ”li se torceau zilele” (își scurtau viața) și ”se întorcea Crăciunul de la ele”. Asta nu înseamnă că era un timp nefast pentru toate muncile casnice. Dimpotrivă, așa cum am văzut, perioada era rezervată în special îndeletnicirilor culinare, cărora li se adăuga spălatul rufelor, fiindcă, în perioada următoare, se concentrau multe sărbători care nu mai îngăduiau această îndeletnicire.

* Superstiții de Ignat

Se spune că, la tăierea porcului, nu trebuie să asiste niciun om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat, pentru că atunci ritualul își va pierde eficiența, iar carnea nu mai va mai fi bună.

În această zi, demonismul ritual atinge cote maxime. Potrivit credințelor populare, ”trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat”. Supoziția că, în vechime, ritualul implica nu doar sacrificii animale este întărită de credința potrivit căreia ”Ignatul are rânduit să moară negreșit un om în ziua sa”. În acest context, trebuie amintit tăiatul ritual pentru obținerea de remedii magice.

Etno-antropologul Antoaneta Olteanu vorbește despre sacrificare în această zi doar a porcilor negri, din sângele cărora, amestecat cu făină, se obține un leac tămăduitor. Copiilor li se făcea un semn pe frunte cu sângele animalului sacrificat, ca să fie sănătoși, rumeni și feriți de deochi tot anul.

În unele zone, se spune că cine mănâncă din carnea unui porc negru se poate vindeca de dor și că untura este folositoare la descântecele de dragoste, în timp ce, pentru magia neagră, la mare preț sunt copitele animalului sacrificat.