Maia Morgenstern și chemarea actoriei

pietricica turism
Maia Morgenstern și Oana Pellea, în ”Bună seara, domnule Wilde!”, musical de Eugen Mirea și Henri Mălineanu, regia: Nae Caranfil (1987) foto Teatrul Tineretului
Maia Morgenstern și Oana Pellea, în ”Bună seara, domnule Wilde!”, musical de Eugen Mirea și Henri Mălineanu, regia: Nae Caranfil (1987) foto Teatrul Tineretului

Mi-o amintesc. Ca prin ceață, dar mi-o amintesc…! Juca în ”Bună seara, domnule Wilde!”, alături de Oana Pellea. Eram prin clasa a VII-a și mergeam la teatru cu școala. Uitându-mă pe fotografiile spectacolelor de atunci, remarc că Maia Morgenstern este neschimbată, după aproape 30 de ani de la aparițiile sale pe scena Teatrului Tineretului. A recitat zilele trecute din versurile lui Mihai Eminescu, într-un spectacol-eveniment de muzică și poezie organizat la Piatra Neamț de Centrul pentru Cultură și Arte ”Carmen Saeculare”, și am reușit să vorbim despre dăruirea de sine și entuziasmul său molipsitor. Artista este minunată, prin universul său lăuntric.

maia (8)

– Sunteți o actriță fericită, căreia nu-i lipsesc aplauzele, ba, din contra, putem spune că acestea vin în ropote, din abundență, la sfârșitul fiecărui spectacol. Pentru un actor, pentru un artist, nu-i bucurie mai mare…

Da, așa este și, pentru că mă aflu la Piatra Neamț, aș vrea să spun că acei trei ani petrecuți aici (1985-1988 – n.red.) mi-i amintesc ca pe o perioadă intensă. Au fost lucruri foarte frumoase și lucruri sfâșietor de dureroase. Mi se îmbolnăvea copilul des (actorul Tudor Aaron Istodor – n.red.), eram în permanență în conflict, cu mine și cu ceilalți. Ca mamă, am avut și am tot felul de spaime, pe care uneori le însutim. Sigur că Teatrul Tineretului din Piatra Neamț este o legendă vie a teatrului românesc. Depinde de fiecare generație și de fiecare om ce slujește într-un astfel de teatru să mențină vii și flacăra și imaginea, și legenda și adevărul despre Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.

În ”Patima roșie” foto: Teatrul Tineretului
În ”Patima roșie” foto: Teatrul Tineretului

– Ați jucat în spectacole remarcabile la Piatra Neamț, puse în scenă de mari regizori ai țării: ”Piațeta” – Silviu Purcărete, ”Acești îngeri triști” și ”Patima roșie” – Nicolae Scarlat, ”Bună seara, domnule Wilde!” – Nae Caranfil, ”Mireasa mută” – Alexandru Dabija…

Sunt spectacole ce au clădit începutul existenței mele artistice, cu bine, cu rău, cu prospețimea și tumultul tinereții, cu setea de a cuprinde totul, cu ambiția, copilărească sau nu, de a arde etapele, un fel de nemărturisită dar prezentă încredere că la tinerețe putem face totul și probabil că la tinerețe putem face totul. Bătrânețea e bântuită de tot felul de boli ale trupului, și ale minții, și ale sufletului. Ehee… pe vremea mea… Pe vremea mea… și pe vremea lor, și pe vremea altora… dar tumultul, vulcanul, energia tinereții lasă-le să irumpă, lasă-le să rupă maluri, lasă-le să se exprime! Și atunci, aș vrea să nu mă molipsesc de boala asta păcătoasă: Ehee… pe vremea mea era nu știu cum.

– Ce ați învățat la Teatrul Tineretului?

Aici am învățat și să cânt și să dansez pe scenă și ce înseamnă teatrul realist… Și ce înseamnă… conflictul cu colegii, și ce înseamnă conflictul între generații, și ce înseamnă să rezolvi un conflict, să încerci reconcilirea cu tine și cu ceilalți. E viață care s-a scurs. Noi, și acum, tot absolvenți ne vedem, tot tineri ne vedem. A fost, la Piatra Neamț, în acei ani, o trupă, un organism viu care se prefăcea, vreau să spun în sensul unei prefaceri permanente, a unei deveniri neîntrerupte… Veneau noi actori, plecau alți actori care visau să ajungă la București în marile teatre sau în alte locuri din țară, un organism viu în permanentă căutare. E vorba de energie, chef, nevoie de a face, de a încerca neîncercatul, cu toate cenzurile, cu toată frica. Îmi amintesc și de o mulțime de deplasări și de turnee, și la Bârgăoani, și la Crăcăoani, și peste tot. Oamenii – nu aș vrea să sune populist, că nu e cazul acum -, ne primeau cu foarte multă dragoste. Că era ”Patima Roșie”, că era ceva din DR Popescu sau ”Bună seara, domnule Wilde!”, ajungeam în sătulețele, în constelațiile de sătulețe, unde viața era teribil de dificilă și știu că eram doriți și așteptați. Simțeam lucru ăsta. A, nu erau cabine, erau condiții grele, n-am nici o nostalgie față de durerile și umilințele pe care le-am îndurat și înghițit în acea vreme, când dădeai mărunt din buze. Curentul se tăia, apă caldă nu era, tot felul de nenorociri care nu s-au poleit, așa, cu o aureolă de nostalgie și de frumos. Nici pomeneală! Ele reprezintă încă mari coșmaruri ale existenței mele. Dar e o viață pe care am trăit-o și un sens al existenței mele ca actriță. Poate că atunci îngheța apa în pahar și nu puteam să-mi descurc părul pentru că îmi erau erau mâine înghețate – nu au nimic romantic lucrurile acestea -, dar cumva fac sens, că așa se spune astăzi. O dată în plus, am înțeles ce vrea să spună personajul lui Cehov, Nina Mihailova Zarecinaia, din ”Pescărușul”; parafrazez, că nu mi-e proaspăt textul în minte: ”Mă duc unde trebuie să mă duc și o să fac teatrul acolo, cu trenul, cu clasa a treia, nu are importanță”. Iată, asta înseamnă să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința. În sensul să-ți duci menirea unde nu e totul triumfal și roz și strălucitor. Și să te mai întrebi, din când în când, așa cum ne invită regizorul Andrei Șerban s-o facem: ”De ce sunt actor?” Nu ai răspunsuri în fiecare zi.

– Unde ați locuit în Piatra Neamț?

La un bloc de lângă Biserica Catolică. Am stat într-o vreme și în Precista. Mă uitam de la etaj când apar pâine și celelalte alimente, ca să iau rația. Jumătatea de pachet de unt o lăsai eventual pe luna următoare, ca să iei un pachet întreg. Vremuri chinuitoare. Ei și? Mai mergeam la sinagogă și trecem mai ușor peste toate. Se pare că hasidismul, unul din leagănele, dacă nu chiar leagănul de naștere a hasidismului, este Piatra Neamț. Este unul din locurile menționate de Baal Sem Tov (Stăpânul numelui bun), creatorul, părintele hasidismului, ca mișcare religioasă și culturală.

maia-morgenstern-1990– V-ați împărțit dragostea de actorie între teatru și film. Putem spune că ați oferit mai mult teatrului decât filmului sau invers?

Poate că da. Oricum, nu am cum să cântăresc dragostea mea pentru această meserie. Răspunsul e da, fie că e vorba de teatru, de film sau de orice creație a mea.

– Se spune că nu întotdeaua poți să ajungi unde vrei, dar mereu trebuie să tinzi. A fost greu să ajungeți unde v-ați dorit?

Cel mai greu este a te menține. Se pot petrece întâmplări miraculoase. Platoul e cel mai complicat, și munții, dar platourile înalte sunt cel mai greu de cucerit. Se poate să fii și parașutat, să fie așa o explozie, care te aruncă acolo. Important e cum te menții, cum parcurgi drumul acesta, cum accepți și văile, și depresiile, și depresiunile, cum te cațeri la loc. Se cuvine să te pregătești tot timpul, să-ți pregătești mai ales respirația, să ai respirație pentru marile momente de cucerire, dar și pentru căderile în gol.

– Ce-l mai determină astăzi pe un tânar actor să muncească din greu pentru a se afirma?

Trebuie să se întrebe care-i nevoia lui. E vorba despre a reflecta realitatea, de a pune o oglindă în fața societății. Pentru ce teatru? Pentru a te afla în vârful aplauzelor și a scrie ziarele despre tine? Sau și asta, dar și ceva în plus? Sau asta vine ca o consecință a ceea ce oferi și ceri publicului… Uneori, lucrurile sunt amestecate și gem așa. Există o întrebare și un răspuns, și o căutare, și o prelungir,e chiar în improvizația asta, ceea ce presupune o cunoaștere adâncă a temelor.

– De multe ori, au declarat-o chiar și actorii consacrați, pe scenă există o luptă de afirmare, care poate fi dusă și cinstit, dar și necinstit.

Mă preocupă alte lucruri. O fi luptă, n-o fi luptă, trecem câteodată prin tot felul de copilării. Vorbeam și despre conflicte și despre incapacitatea de a ajunge la o armonie…

maia (3)– Cum e să conduceți o instituție de cultură de mare tradiție, Teatrul Evreiesc de Stat?

Greu… Plouă acum în teatru, după doi ani de șantier și de pribegie, plouă peste tot. Zăpada are un prost obicei: se topește și după aia se infiltrează. Nu știu dacă e bine că am acceptat această funcție. Mă bucur de sprijinul unei echipe formidabile, că nu am sta acum de vorbă dacă nu ar fi toată lumea în păr acolo. Eu învăț tot felul de limbi străine. Limba aceasta a birocrației, a documentelor, a administrării. Însă tot bunul simț primează. Poate uiți paragraful nu știu cât al legii, poate uiți ordonanța care completează nu știu ce, dar bunul simț și onestitatea și dreapta măsură sau nevoia de a gândi drept o să-ți dea răspuns până la urmă. Sunt tot felul de momente, când mă apucă tot felul de disperări, dar mai ales sunt momente când regret că am acceptat să fiu director. E un sindrom psihologic. Aș vrea să fac un comunicat pe tema asta, să fac o lucrare cu titlul: ”Demisia de vineri după-amiază”. În fiecare vineri, dacă nu o dată la două săptămâni, îmi dau demisia. Mă rog, până luni mai vedem. Mă răzgândesc în week-end, pentru că sunt spectacole și îmi mai trece jalea.

– Celebritatea e greu de dus în cazul dvs.?

Dacă n-o bagi de seamă, nu-i greu de dus. Iaca… lasă să-i fie greu ei, să mă ducă pe mine, de ce să-mi fie mie greu s-o duc pe ea?

maia (4)– Credeți că ar fi tentat cineva să pună în scenă publicistica lui Eminescu?

Cred că da, dar atenție, că o să fie foarte greu! Noi, într-un spectacol drag, ”De la Caragiale la Șalom Alehem”, pe care aș vrea să-l prezentăm și la Piatra Neamț, și pe lună, dacă am putea, aducem în fața spectatorilor o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom într-un tren – au trăit cam în aceeași perioadă, au tratat cam aceleași teme sociale, cu aceeași viziune plină de umor dulce -, care își povestesc impresii, în timp ce urcă și coboară diverse personaje ale lor. Punctul terminus este apariția lui Mihai Eminescu. El a scris o cronică, poate prima cronică despre Teatrul Evreiesc, la înființare, la Iași. Noi am folosit această mărturie ca o ancoră și apare, ca personaj, citindu-și propria cronică.

– Recitați adesea din Eminescu?

Nu, nu recit. Doar atunci când sunt solicitată. Nu citesc foarte des poezie și nu-i o mărturisire care-mi face onoare. Asta-i situația, dar mă pregătesc foarte intens pentru spectacol…

Ana MOISE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.