Acasă Actual Ana Ciontea: ”Doamne ferește să ai o sală care să nu aibă...

Ana Ciontea: ”Doamne ferește să ai o sală care să nu aibă nicio reacție!”

Dublă laureată a Premiului Uniter pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar (2010 și 2011), Ana Ciontea a jucat în a doua reprezentație a spectacolului ”Un stejar”, care a avut premiera națională pe 4 și 5 februarie la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Artistă de mare forță a teatrului nostru, dar și a celui francez (10 ani a desfășurat o intensă activitate scenică și pedagogică la Limoges, în special la Theatre de L’Union), Ana Ciontea a debutat în arta scenică profesionistă în 1982, la Piatra Neamț, în spectacolul ”Zât, moarte, zât…!”, de Saulius Saltenis. ”Nu s-a pierdut ideea că la Piatra Neamț se poate experimenta”, spunea, în urmă cu 30 de ani, Ana Ciontea, în ”Gong”, almanahul revistei ”Teatru”. Cuvintele-s încă valabile… TT-ul experimentează în continuare, de această dată într-un mod pur și simplu surprinzător.

– Ați jucat într-o piesă neobișnuită, atipică. Nu ați știut la ce să vă așteptați niciun moment.

Nu. Și eu, și spectatorii am avut în comun faptul că nu știam ce ne așteaptă în această seară. Nici măcar nu aș folosi cuvântul ”jucat”, pentru că este vorba despre o experiență, pe care am trăit-o în fața publicului, deosebit de sinceră și onestă. O asumare a unei situații despre care chiar nu știi nimic și care generează emoție, dar îți trebuie și o doză de curaj. Fiecare reprezentație e, cu siguranță, o noutate și înțeleg de ce colegul de dinaintea mea (Claudiu Bleonț), regizorul Bobi Pricop și partenerul meu de scenă Mircea Postelnicu nu au vrut să-mi dezvăluie, devoaleze absolut nimic.

– Și, totuși, v-ați încumetat să jucați în aceste condiții ”misterioase”: de a vă afla la prima întâlnire cu textul chiar în timpul reprezentației.

Mă gândeam că e ca și cum te arunci într-un ocean și nu prea știi nici să înoți. Eu chiar nu înot foarte bine și mi-e și frică de apă. Asta am simțit. M-am aruncat, pentru că eram pe un vas și toată lumea asta făcea. Își punea vesta de salvare și se arunca în valuri. Am avut cam aceeași senzație, am dat din mâini ca să mă salvez, să supraviețuiesc. Povestea mi-a plăcut foarte mult și cred că acum, după ce s-a terminat totul, pot să-mi dau răgazul să reflectez asupra poveștii. Dinăuntru ei este exact ca atunci când m-am aruncat în ocean și trebuia să înot să trăiesc. Asta e, de fapt, esențial, că trebuia să înot.

– Vă place acest gen de teatru modern?

E un lucru nou la care am participat. Cred că nici nu s-a mai făcut așa ceva la noi. E o propunere modernă, foarte incitantă și eu cred că ea își are foarte bine locul aici la Teatrul Tineretului, instituție care are istorie în a experimenta.

– De la Festivalul de Teatru din urmă cu doi ani, nu ați mai urcat pe scena Teatrului Tineretului.

E ca un fel de revenire ritmică. Va veni și soțul meu, actorul Paul Chiribuță, să joace în acest spectacol, pe 26 februarie. Vă dați seama că am misiunea grea să nu-i spun nimic despre tot ce am trăit eu. Am urmat povestea care mi s-a propus și mă întreb dacă și spectatorii au urmat acest drum ca și mine. Cred că acesta era și scopul spectacolului.

– Vă plac regizorii care te lasă să crezi că tu faci totul și, de fapt, te conduc din umbră?

E foarte complexă relația mea ca actriță – sau așa o văd eu – cu regizorii. Am avut șansa să lucrez cu regizori foarte buni și continui să lucrez cu regizori foarte buni. De fiecare dată, chiar și cu cei cu care am mai lucrat, experiența este nouă. Îmi place să mă pună regizorii în scenă, nu să lucrez singură. Aș spune că am nevoie de regizor.

– Ar trebui ca regizorul și actorul să plece de pe poziții egale într-un proiect?

Depinde în ce formă te găsești tu, ca actor, și în ce formă se găsește și regizorul atunci când pune în practică proiectul respectiv. Uneori, e foarte bine să ți se propună. Nu-i rău să propui și tu la rândul tău. Alteori, e bine să încerci să intri în propunerile regizorului și, lăsându-te disponibilă, descoperi lucruri la care nu te-ai fi gândit. Uneori, sunt tensiuni ca să ajungi la scopul pe care și l-a propus fiecare, dar e nevoie întotdeauna de o armonie ca să iasă spectacolul foarte bine.

– Prin ce caracteristici credeți că se definește generația de artiști căreia îi aparțineți, respectiv promoția 1982?

Eram puțini atunci în școală, după cum bine știți. Erau șase fete în grupa mea. Ne-a caracterizat profesionalismul și consideram că profesia este totul pentru noi, este viața noastră, că nu există altceva mai frumos. Acest lucru s-a mai nuanțat în ziua de azi. Nu ne închipuiam și nu-mi închipuiam să renunț vreodată la această profesie sau să fac altceva. Era o investire totală, chiar obsesivă uneori.

– Toate cele șase fete au reușit ca actrițe?

E o întrebare grea pentru că mă gândesc la Ana Maria Bobicov-Călinescu, care nu mai este printre noi. Celelalte patru sunt Magda Catone, Tania Filip, Iulia Boroș și Mirela Nicolau. În generație, am fost 17 studenți, două clase, clasa Marin Moraru, Adriana Popovici și Ion Cojar, care m-a inclus și pe mine, și clasa Amza Pellea și Tudor Samoilă. Întâlnirile acestea cu profesorii tăi sunt formatoare, îți modelează personalitatea, îți modelează felul de a gândi, raportarea la profesie… Am avut dascăli, da, dintre cei mai buni.

– Și cum a fost să fiți cea mai bună dintre toți, șefă de promoție?

Probabil că eram ambițioasă și munceam, dar nu în asta se măsoară calitățile unui actor. Nu cred că această competiție aduce întotdeauna multă armonie. Câteodată e bine să fii și foarte relaxat. Dacă aș fi din nou studentă, cred că m-aș duce și eu în cluburi, aș dansa mai mult, sunt atâtea lucruri de făcut acum. Atunci aceste tentații lipseau și ne rămânea doar școala.

– Care este spectacolul cu care actrița Ana Ciontea – cap de afiș – a obținut cel mai mare succes?

E foarte ciudat că nu mă simt legată în mod special de niciun rol. Nu sunt legată atât de tare de ceea ce interpretez, întotdeauna fac loc pentru ce urmează. Sunt spectacole care m-au marcat, ca ”Trilogia Antică” a lui Andrei Șerban, spectacolele de aici de la Piatra Neamț, de la începutul carierei mele: ”Piticul din grădina de vară”, ”Pescărușul”, ”Jucăria de vorbe”… Îmi vin în minte și spectacolele de la Limoges, făcute cu Silviu Purcărete, ”Visul unei nopți de vară” sau ”Cântăreața cheală”, în regia lui Gabor Tompa. Mi-am amintit și de ”Deșteptarea primăverii”, în care am jucat la Cassandra, în 1982, pentru că am văzut recent acest spectacol, montat la Teatrul Mic de Vlad Cristache, și am retrăit toate emoțiile personajului Wendlo Bergman. Și, apropo de memorie, în timp ce vedem scenele, îmi aduceam aminte textul instantaneu.

– Aveți actori preferați?

Actrița mea preferată este Olga Tudorache. Mă impresiona ori de câte ori o vedeam. Felul ei de a juca a fost modern, autentic. Mi-au mai plăcut Toma Caragiu, Gheorghe Dinică… Dintre tinerele actrițe, îmi plac Sabrina Iașchevici, Antoaneta Zaharia, Antoaneta Cojocaru.

– Este adevărat când se spune că meseria de actor ucide în multe feluri. Aici îl citez pe actorul Dan Condurache: când joci mult, când joci puțin, când nu joci deloc, când joci prost…

Cred că undeva există întotdeauna îngrijorarea de a fi în formă, de a fi extraordinar, de a plăcea în ceea ce faci, de a fi adevărat, autentic, de a nu te repeta. Cu timpul, înveți să stăpânești meseria și să îți faci un anume antrenament personal. Dar, întotdeauna ,aștepți un rol și această stare nu este întotdeauna prea confortabilă. Atunci când joci foarte mult… Și am avut și momente când am jucat foarte mult, rol după rol, și am avut și perioade de așteptare… Depinde de tine cum gestionezi și prima, și a doua situație… Amândouă cred că sunt la fel de periculoase. Atunci când ești actor, pentru că nu te-a obligat nimeni să faci această profesie, trebuie să faci totul pentru a fi performant pe scenă. Tot ce-ai muncit trebuie să ajungă la public sub cea mai înaltă formă de măiestrie pe care o poți transmite.

– Un actor poate urma doar un drum lin, plin de succese?

Nu poți să-ți programezi succesul. Mie, personal, mi-e frică de eșec. Fiindu-mi frică, declanșez și o anume determinare cu care urc pe scenă.

– Cât de mult contează energia publicului la un spectacol?

Îți dă elan și te poartă pe aripi în zbor. Reacția care vine din public, care-i manifestată sau nu – publicul doar ascultă foarte concentrat sau publicul reacționează râzând sau aplaudând -, aceste manifestări pentru actor sunt aproape necesare. Doamne ferește să ai o sală care să nu aibă nicio reacție la sfârșit sau în timpul piesei!

– În Almanahul ”Gong” din 1986, declarați: ”Integrarea mea la Piatra Neamț a fost una reușită. Aici există un climat favorabil”.

Acum spun nu numai că a fost una reușită, ci am avut și mare noroc, pentru că am venit într-un teatru de mare respirație artistică, unde au fost puse în scenă mari spectacole, cu mari regizori, mari actori și am simțit, am gustat, am trăit din plin o serie de momente unice alături de colegii mei.

Ana MOISE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here