Aduceri-aminte: Războiul a unit oamenii la Podoleni și Frumosu

Mihai Anghel, născut și crescut în Podoleni, a adunat în cei 80 de ani de viață amintiri cât pentru două vieți. A fost electrician la IRE, dar, la început, a lucrat în raionul Buhuși, la Întreprinderea de Gospodărie Orășenească. Când s-a desființat raionul Buhuși, a trecut la raionul Piatra Neamț. Fiu de primar – tatăl, Mihai Anghel, a condus Podoleni vreme de șapte ani, dar în trei rânduri -, omul este o carte vie de istorie, mărturie a unor fapte cât se poate de reale, dar care rareori își găsesc locul în manuale sau studii de specialitate. Asta, însă, nu le știrbește cu nimic importanța.

 

– Oamenii din sat spun că ați fost martorul unui eveniment cumplit pe malul Bistriței, în copilărie. Povestiți-ne…

  • Aveam opt ani, iar într-o bună zi, 25 august 1944, am plecat cu vacile la luncă și am rămas peste zi la scăldat. Era acolo un ghiol, unde noi, copiii, făceam baie. Eram șase copii acolo. Doar unul era mai mare, eu aveam opt ani. Văcarul satului ne-a spus să fugim acasă, pentru că pe acolo era un rus călare și nu știa ce vrea. În acel timp, au trecut doi soldați români și l-au întrebat pe văcar – Moș Tâu, cum îl poreclea satul, dar în chema Macovei Ion – cum pot ajunge la Târgu Neamț. Iar văcaru i-a îndrumat să meargă pe malul Bistriței până la Piatra Neamț, iar acolo să se intereseze. Între timp, a ajuns rusul, care era pe un cal șchiop. Apoi, rusul i-a zis văcarului că are ceva la picior calul, însă animalul era nepotcovit și de aceea mergea pe malul Bistriței, deși trebuia să meargă pe șoseaua pietruită. Moș Tâu a luat copita calului și a scos o țeapă din copită. Rusul a fost mulțumit, dar vroia să ia un cal din herghelia satului, pentru că erau mulți cai la păscut în lunca Bistriței.. La păscut erau vacile, caii, dar și stâna de oi mai încolo. Însă rusul i-a văzu pe cei doi soldați români și a strigat la ei. Soldații nu știau rusește. Până la urmă, au răspuns că merg la Târgu Neamț. ”Aaaa, neamț, neamț!” Rusul a crezut că românii sunt nemți. Și i-a pus, la început, cu picioarele în apele Bistriței, iar de frică soldații noștri s-au dat după malul din apropiere. Rusul era călare, fiind la 20 de metri de mal…

– Voi, copiii din preajmă, unde erați?

  • Noi, curioși, ne uitam să vedem ce face rusul, iar Moș Tâu ne spunea să fugim, că ”Nenorocitul ăsta îi împușcă pe cei doi soldați români!

Noi, de colo: ”Taci, moșule, că nu-i împușcă!” Văzând că s-au dat după mal, rusul a scos pistoul automat și i-a împușcat. Trupurile s-au rostogolit în apă, după care s-au dus la vale; fiind o curbă, s-au oprit între niște răgalii. Același Moș Tâu ne-a îndemnat să luăm o lopată de la stâna vacilor și să-i îngropăm. ”Măi Anghele, du-te și spune-i lui tac-tu, primaru’, că așa s-au întâmplat lucrurile”. Eu m-am dus acasă, dar i-am spus tatei seara. Dar ce se întâmplase? Plouase la Dorna, sus, și acum Bistrița venea mare, chiar dacă la noi nu plouase. Apa a rupt malul și i-a dezvelit pe cei doi soldați împușcați, îngropați în nisip. A venit tata, s-a uitat la ei și a dat ordin în sat să se facă două sicrie și până seara să fie gata. S-au adunat vreo doi-trei tâmplari și îndată au fost făcute sicriele. Se lucra manual și nu aveau abrice electrice, ca astăzi. Au făcut sicriele, le-au pus într-o căruță, după care au ajuns pe malul Bistriței, i-au pus în sicrie, i-au mai spălat, i-au mai curățat de nisipul de pe hainele militare… La ei aveau o raniță. După care i-au dus la baia comunală. În satul Podoleni era o baie comunală, dar în ziua aceea nu avea program. Au luat popa și prapurile, iar gropile erau făcute în cimitir. De la baie, era aproape un kilometru și nu a fost mult de mers până la cimitir. I-au dus creștinește la groapă, iar tata a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat lângă sergentul Alexa Niga, acesta fiind singurul care a avut acte la el. Nu am înțeles la început de ce a hotărât asta. Mama, la fel, a fost îngropată tot acolo, plus alții din familia noastră.  După ce i-au înmormântat, bunica mea, soacra primarului, a tatălui meu, a făcut un praznic la biserică, pentru că avea de unde, cu lume multă. Pe unul dintre ei atunci am aflat că îl chema Niga Alexa, dar pe celălalt nu am știut cum îl cheamă. Din păcate pentru el, nu se mai știe unde este mormântul lui. Unul a fost înmormântat într-un loc, iar celălalt în altă parte. Pe cel fără acte l-au îngropat în locul unde erau îngropați cei care se spânzurau.

* ”Ăsta-i Alexa!…”

– Ce a urmat?

  • Ai noștri au luat imediat legătura cu familia lui Alexa, de loc din comuna Frumosu, Suceava. Ne-am împrietenit în timp, iar eu am cununat, am botezat băieți acolo, la Frumosu, și s-a cimentat o adevărată prietenie. Tata a scris o scrisoare la Frumosu, unde era notar – secretar de primărie astăzi – tocmai unchiul lui Alexa, fratele tatălui său. Notarul a anunțat familia și, după o lună, părinții lui Alexa au venit la Podoleni. Au ajuns cu căruța și era mare vânzoleală cu rușii. Se mergea numai noaptea și au venit cu căruța cu coviltir și cu produse în ea, ca să-i facă pomenire lui Alexa.

– S-a pus problema să fie dus acasă, la Frumosu?

  • Au întrebat oamenii unde stă primarul și au tras căruța lângă gardul nostru. Și noi, cum eram copii, strigam: ”Țiganii, țiganii!”, pentru că numai ei aveau coviltir. Fratele lui Alexa s-a dat jos și a spus cu blândețe: ”Nu suntem țigani, măi!” Imediat a venit mama de pe drum, după care i-a invitat să tragă căruța în ogradă. La acea vreme, aveam un singur popă în sat, Cozma îi spunea, care era un om mititel și bâlbâit. Au cerut preotului să-l dezgroape pe Alexa și să-l ducă la ei acasă. Însă preotul a spus: ”Nu se poate. Peste șapte ani, da!” Nu au fost mulțumiți. S-au dus la protopopiat, la Piatra Neamț, iar răspunsul a fost același. În acești șapte ani, numai prietenie a fost între noi. Ne duceam cu trenul, iar bunicul meu, care a făcut praznicul pentru cei doi, a fost impiegat la CFR și avea permise gratuite. Acolo sunt peisaje foarte frumoase și o să vedeți, dacă veți ajunge la Frumosu, unde a stat Alexa. Tatăl lui a avut cârciumă, a avut prăvălie, dar nu unde locuia familia lui.

– Au revenit la Podoleni?

  • Da. La șapte ani, au venit și l-au dezgropat pe Alexa. Pe atunci, trăia maică-sa, care a venit cu Simpronie, fratele lui Alexa. Tatăl lor nu mai trăia. Ambii băieți au fost în război. L-au dezgropat și, după cum este obiceiul, se scoate capul, se spală, iar mama lui l-a pupat pe cap și a spus: ”Ăsta-i Alexa!… Când era mic a căzut cu capul de răzătoarea de la intrarea în casă”. S-a lovit tare atunci, pentru că osul era dus înăuntru. Și după acel semn l-a recunoscut pe feciorul său. L-a pupat și l-a lăsat tot aici. Nu l-a mai luat la Frumosu. La Podoleni, familia mea a avut și are și astăzi grijă de el, de sufletul lui. După atâția ani, parcă ar fi de când lumea al nostru, al celor de la Podoleni. Maică-sa era o bocitoare foarte bună și bocea în versuri. Plângeam cu toții lângă ei…

Constantin NEGRU

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *