Amintiri din epoca de aur - Politică antipartid

Eram student în anul al II-lea,

la facultatea de Tehnologia Construcției de Mașini, din Politehnica bucureșteană. Era în 1974. În timpul liber, lucram ca redactor la un post de radio studențesc, ”Orele Politehnicii”, și făceam și activitate culturală; puneam în scenă piese de teatru într-un act, cu care facultatea se prezenta în concursurile studențești (subsumate, și ele, marelui festival ”Cântarea României”).

Amintiri din epoca de aur - Politică antipartid

Pe la mijlocul lunii iunie – mai erau două-trei zile și începea sesiunea de vară -, se primește dispoziție de la UTC, să se facă ședințe de UASC în fiecare an. UASC însemna Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști și era o organizație subordonată Uniunii Tineretului Comunist, care avea ca for suprem Consiliul UASCR, adică din România. Ca orice organizație din vremea aceea, era condusă de un secretar general, iar mai jos, în studențime, erau secretari de an, secretari de grupe și un comitet executiv. Studenții de ani mari (IV și V) din comitet răspundeau de activitatea politică din anii mai mici. Participau la întocmirea documentelor, supravegheau desfășurarea ședințelor, făceau ”muncă de îndrumare”…

Se stabilise tema pentru ședința aceea și urma ca o colegă să susțină un referat. Numai că, în ziua cu pricina, colega a lipsit. Fuseseră ”invitați” să participe la ședință profesorii îndrumători de an și de grupe și un membru din comitetul executiv UASC pe facultate. Venise numai acesta; era Bogdan Antonescu, secretarul cu probleme culturale, cu care mă cunoșteam foarte bine, fiindcă pe activitatea mea culturală și pe a altora se împăuna el, cu rezultate deosebite la ședințele pe centrul universitar.

Stăteam, aproape 100 de oameni, plus Bogdan Antonescu, și ne uitam unii la alții. Cei mai mulți, însă, veniseră pregătiți de ședință, adică își scoseseră rebusurile ori cărțile pe bănci. Stăteam așa de câteva minute bune și nimeni nu avea nicio idee. Ei, m-am găsit eu să o am.

Îi zic lui Bogdan: ”Bogdan, stăm degeaba aici, hai s-o lăsăm baltă”. Spre surprinderea tuturor, Antonescu sare în picioare și începe să facă spume: ”Băi, voi credeți că vă jucați aici? Ce să lăsăm baltă? Nu lăsăm nimic, țineți ședința!” ”Păi, cum s-o ținem, dacă lipsește referentul?”, a întrebat secretarul de an. Antonescu: ”Luați altă temă!”. ”De unde să luăm altă temă?”, a întrebat iar secretarul. Bogdan devenea, cu fiecare secundă ce trecea, mai nervos: ”Uite, vă dau eu o temă, că nici de asta nu sunteți în stare! Adică la noi, în anul IV, ședințele durează cel puțin două ore și voi vreți să n-o țineți deloc? Dar unde vă treziți? Uite tema: cum ne pregătim pentru examene. Și fiecare secretar de grupă să desemneze pe cineva din grupa lui care să spună cum se pregătește el. Hai, dați-i drumul!”

Mă enervasem brusc,

în loc să-mi văd de cartea pe care tocmai o începusem, și am intervenit: ”Bogdan, nu te supăra, dar am trecut de clasa a V-a, știi? Că doar într-a V-a ne punea diriginta să facem o compunere cu tema «Cum mă pregătesc eu pentru teze»… Suntem oameni în toată firea, fiecare se pregătește cum știe și cum vrea el. Ce, acum ai vrea să ne dai exemplu pe careva și să ne spui să facem toți ca el? Nici așa”.

Bogdan Antonescu, tovarășul Bogdan Antonescu, își ieșise din fire: ”Băi, dacă nu zbârnâie ședința în cinci minute, vă tund pe toți!”

Sigur că am izbucnit toți în râs. Iar una din cele (doar) 5 fete din an l-a întrebat ”Cu breton?”, ceea ce a sporit hazul. Culmea, atunci mi-a fost puțin milă de el și, fără să fie nevoie, am zis: ”Tu nu vezi că ședința asta n-are rost? N-are rost, pierdem timpul degeaba. Las-o jos, Bogdane, Macarenco a murit demult”.

A ieșit din amfiteatru trântind ușa. Noi am mai stat, să mai comentăm, să mai râdem, să ne strângem lucrurile și ne pregăteam să plecăm, când ne trezim deodată cu șapte profesori în sală – îndrumătorii pe care îi așteptasem să vină -, urmați de tovarășul Bogdan Antonescu.

De când a ieșit furios pe ușă până s-a întors cu toți profesorii și cu secretarul de partid pe facultate, să fi trecut 5, hai 7 minute, cel mult. Ei bine, în timpul ăsta, nu numai că i-a mobilizat pe toți, dar a apucat să-l pună în temă pe tovarășul Mihai Gavriluț, secretarul de partid pe facultate (un fost activist de partid, care urmase o ”facultate muncitorească” la seral și care ajunsese, cine știe cum, profesor universitar și, pe deasupra, secretar de partid). Și l-a pus atât de bine în temă, că tovarășul Gavriluț s-a proțăpit în mijlocul podiumului și a întrebat: ”Care e ăla Ailincăi?” Surprins că mă știe, m-am ridicat: ”Eu”.

Mă priveau toți profesorii ca pe o ciudățenie. Își așezau mai bine ochelarii ori mijeau ochii, să mă vadă mai bine… Tovarășul Gavriluț: ”Ce poftești dumneata, domnu’ student, că tovarăș văd că nu-ți mai convine, ai? Ce poftești?” ”Mă tem că nu am înțeles întrebarea dvs.”

Tovarășul bagă o mână în buzunar și cu cealaltă mă indică: ”Îl auziți? Nu a înțeles întrebarea… Cred că așa spui și la examene, nu-i așa? Păi, cum nu ai înțeles, că eu te-am întrebat foarte clar: ce poftești dumneata? Hai să te ajut, ca la examene, poate… monarhie?”

La faza asta ne-am blocat cu toții; nu numai noi, studenții, dar și profesorii care veniseră împreună cu el și care acum se uitau la el de-a dreptul speriați.

Tovarășul se calmase,

îi plăcuse cum ne amuțise pe toți, se simțea conducător de oști, mare strateg, naiba știe ce era în mintea lui, dar se vedea că savura momentul. ”Tot nu înțelegi? Hai să te ajut în continuare: ce înseamnă UASCR? Ai? Ce înseamnă? Hai, spune, că asta trebuie să știi”. Era clar că aștepta să-i răspund. ”Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România”, zic.

”Bravo, așa e. Deci Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști, da? Comuniști, nu altfel de studenți, da? Da. Acum, ia spune-mi dumneata ce reprezintă ședința? O ședință pentru o organizație, ce reprezintă ea?”

Habar n-aveam care era definiția, dacă era vreuna, dar eram tentat să răspund că o mare pierdere de timp. ”Nu știi? Păcat. Păcat, dar asta nu înseamnă că ești mai puțin vinovat. Îți spun tot eu: ședința reprezintă forma de activitate a organizației. Deci forma de activitate, da? Ori, ce-ai spus dumneata? Ai spus că ședința nu are rost. Păi, dacă ședința, care e forma de activitate a organizației, nu are rost, atunci e clar că nu are rost nici organizația. Care organizație? Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști. Păi, dacă nu are rost UASCR, nu are rost nici UTC și nici PCR, se înțelege. Și, atunci, dacă pentru dumneata nu au rost toate astea, totuși, o formă de guvernare trebuie să ai în vedere, deci ce? Monarhia”.

Citisem undeva că ei, comuniștii, aveau ceea ce se chema ”logică dialectică”. Nu știam cum era cu dialectica, dar logica tovarășului Gavriluț ne-a lăsat pe toți cu gurile deschise. ”Am să te dau afară din toate facultățile din țară, domnu’ student, așa să știi!”

Îmi revenisem, dar nu complet, tot mi se părea că e un coșmar, dar un coșmar pe care refuzam să-l iau în serios, că prea era absurd. Tovarășul Gavriluț era un dobitoc, am realizat asta în sfârșit, dar l-am considerat un dobitoc inofensiv, care doar se dă mare. De aceea, când a spus că el crede că eu am rude în străinătate – era un stigmat pe atunci -, eu am găsit de cuviință să-i spun: ”Eu n-am, dar, apropo de rude, dvs. de unde v-ați luat Ford-ul?”

Da, toți profesorii din Politehnică circulau cu Dacii, majoritatea cu 1100, doar cei mai tari profesori aveau deja 1300. Băiatul lui Ion Gheorghe Maurer, Jean Maurer, pe care îl aveam asistent la un seminar, umbla cu un Moskvici rusesc, modelul vechi. Iar tovarășul Gavriluț se plimba cu un Ford Escort.

Replica asta l-a enervat din nou și, îndreptându-se spre ușă, a mai spus teatral: ”Asta ai să mi-o plătești!” Și, atunci, că atmosfera tindea să se relaxeze, colegul meu Wolf Sergiu i-a replicat: ”De unde să v-o plătească, dom’ profesor, că studenții n-are bani, nu se știe?”

După noi, în același amfiteatru, trebuia să țină ședința de UASC un an paralel. Întâlnindu-ne cu unii din acel an, colegii mei le-au spus câte ceva de la ședința noastră, accentuând pe amenințarea că voi fi dat afară. Nu știu cum s-a întâmplat, dar spiritele s-au inflamat în după-amiaza aceea în facultate și, după noi, încă vreo trei ani paraleli și doi ani I nu și-au ținut ședințele.

Am fost chemat la decanat

a doua zi. Decan era profesorul Mihai Florea, un foarte bun specialist, dar, din păcate, și un bun executant al dispozițiilor pe care le primea de la partid. A fost foarte deschis cu mine și a încercat chiar să mă ajute, neștiind cât de parșiv poate fi secretarul de partid.

”Măi Ailincăi, tu ai auzit de mișcările studențești din ’68, nu? Alea de Crăciun… Ei, tot așa au pornit, de la unul care a zis că de ce nu se dă vacanță de Crăciun. Și toți s-au luat după el. Tu știi că ieri nu s-a mai ținut nici o ședință în facultate și că se agită unii să facă un protest în fața rectoratului? Din cauza cui? Din cauza ta! Din cauză că te-ai găsit tu să te contrezi cu ăla, cu Antonescu. Și, pe urmă, ai fost impertinent și cu tovarășul Gavriluț… Ce să-ți fac? Ce pot să-ți fac eu, când ți-ai făcut-o tu singur? Dispoziția e clară: ca să nu se ajungă iar la proteste și mai știu eu ce, trebuie dat un exemplu. Tu ești cel care va fi dat de exemplu. Te exmatriculează”

Și mi-a atras atenția că a spus «Te exmatriculează», nu «Te exmatriculez», deși el era singurul care putea să o facă. ”Dar, ca să nu te urmărească mai târziu, în viață, chestia asta”, a continuat decanul, ”am să te exmatriculez pentru absențe. Așa nu o să se consemneze nimic în dosarul tău… Dar văd că ai numai 5 absențe… Nici măcar de mustrare nu ești. Știu cum se rezolvă asta: ai să semnezi o declarație că accepți să fii exmatriculat”.

Teatrul absurdului continua! Cum adică să declar în scris că accept să fiu exmatriculat? Dacă te exmatriculau din facultate, te întreba cineva dacă ești de acord? Cine a mai pomenit așa ceva?

Am încercat să-i spun asta decanului, să-i spun că e atât de absurd încât nici nu cred că hârtia aia pe care voia el să o semnez ar putea avea vreo valoare vreodată, undeva, în fața vreunei instituții ori instanțe… Zadarnic, decizia era luată și s-a străduit să mă convingă că declarația aia rezolvă totul și exmatricularea mea se va face cât mai discret cu putință.

Am semnat.

Maiorul Dima m-a primit la Comisariatul Militar județean, două săptămâni mai târziu. Fusesem convocat pentru ”luarea în evidență”: ”Element deosebit de periculos, este convingător cu cei din jur, putând să-i determine să-l urmeze. Instigator în masă. Politică antipartid”.