Oana Cătălina Chițu: ”Cum să nu cânți când te-ai născut în Humulești?”

Oana Cătălina Chițu, artistă berlineză de origine română, născută la Humulești, a cântat la Casa Culturii ”Ion Creangă” din Târgu Neamț pe 3 iunie, în premieră pentru orașul de sub Cetate și doar pentru a doua oară în România natală. Plecată din Humulești la Berlin, din 1991, Oana Cătălina Chițu cântă și încântă spectatorii cu fiecare concert pe care îl susține pe marile scene ale lumii.

* ”Sunt o humuleșteancă-berlineză”

– Humuleșteancă sau berlineză?

Humuleșteancă berlineză. Am crescut în Humulești, iar în Berlin locuiesc de ceva vreme.

– Cum ați ajuns în Germania? Și de ce Germania?

În Germania, am ajuns în ’91, în vizită la sora mea. Am plecat atunci din curiozitate, nu aveam planuri să rămân acolo mai mult de-o lună. De fapt, atunci mi-aș fi dorit să cutreier lumea, să cunosc oameni diferiți, culturi diferite, eram curioasă să aflu și să văd cât mai multe. Crescând în comunism, dorința de a călători și cunoaște lumea era, din start, utopică. Abia după revoluția din ’89, această fantezie a îndrăznit să prindă contur. Ajunsă la Berlin, mi-a pierit cheful să plec mai departe. Berlinul e o lume în miniatură. Aici am găsit ce căutam. M-a captat și nu mi-a mai dat drumul.

– În tot acest timp, de când ați plecat în Germania, ați mai venit în țară sau la Humulești?

De când am plecat, revin mereu, chiar și de trei-patru ori pe an.

– Ce v-ar convinge să reveniți în țară și să vă stabiliți aici?

În primul rând, mari schimbări de mentalitate, apoi schimbarea guvernului, dispariția corupției, dispariția rasismului. După cum se vede, șanse mari să revin și să mă stabilesc în țară curând, nu prea am. Dar cine știe…? Minuni se întâmplă și eu cred în ele.

* ”Aștept de mult invitația să cânt și acasă”

– Concertul de la Târgu Neamț este al doilea din România. Care a fost primul?

Am fost invitați să susținem un concert la Centrul Cultural ”Casa Artelor”, din București, pe 31 august, a fost un concert de Ziua Limbii Române.

– Ce ne puteți spune despre concertul de la Târgu Neamț? Ce înseamnă pentru dvs.?

Aștept de mult invitația să cânt și acasă. Știam că va veni cândva și momentul acesta. ”Cu răbdarea, treci marea” tot îmi spun, când n-am răbdare. A fost o mare cam… mare, de 20 de ani! Am mulți oameni care mi-s dragi, atât la Humulești, cât și la Târgu Neamț. Eu, una, cânt cu mare drag peste tot, că asta mi-i menirea. Dar cum să nu te bucuri să cânți și pentru cei de-acasă?

– Cui se adresează muzica dvs. și care este mesajul muzicii dvs.?

Cred că muzica noastră se adresează, în special, celor care au urechi de ascultat. Celor mai în vârstă, pentru că le trezește amintiri frumoase din tinerețile lor. Celor de vârstă mijlocie, pentru că sunt la vârsta mijlocie și le place și una, și alta, iar celor tineri pentru că prelucrările noastre muzicale sunt actuale, originale, frumoase și, nu în ultimul rând, există un subiect în ele. Cei mici ne ascultă pentru că ne ascultă cei mari.

* ”România e o țară frumoasă cu drumuri proaste”

– Cum se vede România din Germania? Dar din țările pe care le-ați vizitat?

În Germania sau în străinătate, România se vede așa cum o percepi tu, cel care ești întrebat. De fapt, răspunsul este tot timpul în funcție de percepția celui care răspunde. Dacă ai impresia că România e văzută prost, atunci ți se pare că impresia celorlalți e proastă. Eu n-am avut niciodată impresia că România e văzută prost, pentru că vreau să rămân la părerea bună. Se știe mai peste tot că în România se trăiește greu, oamenii sunt rasiști, guvernul e corupt, dar se știe și de Enescu, Brâncuși, Ionesco și mulți alții. Se știe și că e o țară frumoasă cu drumuri proaste. România este un amestec dulce-amar. Pentru mine, balanța atârnă mai greu spre impresia bună, pentru că așa vreau eu să fie. În general, oamenii care vin la concertele noastre sunt binevoitori, deschiși la minte și știu și câte ceva despre România. Publicul din străinătate se documentează despre spectacolul la care ia parte și citește câte ceva și despre țara respectivă. Apoi, îi mai povestesc și eu câte puțin, să înțeleagă și el despre ce-i vorba în cântec sau pe lângă cantec. Atunci, oamenii își pot imagina în liniște povestea cântecului și nu există pericolul de a le cânta despre vinul ghiurghiuliu, iar ei să-și închipuie o poveste de dragoste, neasemuit de frumoasă – chiar dacă poate exista și o poveste de dragoste între o persoană și vinul ghiurghiuliu, cum deseori se întâmplă. Încă ceva: protestul împotriva corupției a făcut o impresie foarte bună în toată lumea. Am mai avea nevoie și de un protest împotriva rasismului, dar asta, din păcate, nu cred că se va întâmpla prea curând.

– Spuneți-mi o poveste din copilăria dvs. sau o amintire de până în 1991, care v-a marcat viața.

Sunt multe povești din copilărie care mi-au marcat viața și cred că toate contribuie la ceea ce sunt acum. Amintesc de una din timpul adolescenței, când eram elevă la liceul ”Ștefan cel Mare”, actual colegiu național. Mi-a fost foarte greu să suport profilul liceului, eu dorindu-mi din inimă un liceu de muzică, dar care, însă, mi-a fost interzis, din motive părintești. Liceul tehnic a fost tortura vieții mele, pentru că nu aveam nicio înclinație ”tehnică”. Aveam fel și fel de profesori, unii mai îngăduitori, alții foc și pară, pătrunși de tehnica de atunci, comunistă, până în măduva oaselor. Unul dintre cei îngăduitori era profesorul de utilaj tehnic, tovarășul Muraru. Îi plăcea muzica clasică și, într-o zi, în nebunia mea adolescentină, i-am cântat în timpul orei un cântec pe care-l ”prinsesem” dintr-un serial despre viața lui Verdi. Pentru că nu aveam text, am folosit o poezie de-a lui Alecsandri. Cântam cu voce de canto, frumos, ca la operă, cum văzusem la televizor. Am fost angajată pe loc și mergeam ”în turneu” să cânt și în alte clase, în timpul orelor de utilaj tehnic. Atunci mi-am dat seama că e frumos să cânți și când ai public. Iar profilul liceului era mai ușor de suportat cântând.

– Când vă gândiți la Humulești sau Târgu Neamț, ce vă vine în minte?

Mama.

– De ce vă e dor când vă gândiți la Humulești?

De părinți, de bunici, de copilărie.

– Dacă Humulești ar fi o persoană, cum ați caracteriza-o?

O persoană vioaie, vorbăreață, glumeață, pusă pe șotii, cu un râs zdravăn, dornică de a afla ce e nou în sat sau la oraș, curioasă ce face vecinu’, cu gust de vorbă, mândră, credincioasă, dusă la biserică duminica și la crâșmă când se lasă seara.

– Cine sau ce v-a marcat viața la un moment dat?

Sunt, de fapt, două povești pe care nu le-aș despărți nicicând, pentru că între ele există un echilibru. Cea tristă e povestea mamei, care mi-a marcat și îmi marchează viața în continuare și cu siguranță mi-o va marca până la sfârșit. Părinții ei și bunicii mei au fost expropriați din Perișoru, un sat din comuna Ianca, Brăila, și au trecut printr-o odisee remarcabilă, de doi ani, până au ajuns forțat la Târgu Neamț. Mama avea, pe atunci, 12 ani, era un copil, iar sora ei cea mică avea 3 ani. Pentru mine, povestea ei s-a schimbat în continuu, în funcție de vârsta la care am ascultat-o. Între timp, de când au apărut și în viața mea cei doi copii, de care nu încetez să mă mir, într-una, mi-e din ce în ce mai greu să înțeleg povestea mamei. A doua poveste e a tatălui, care a fost gestionar la singurul restaurant, pe-atunci, din Humulești. Uneori, îl așteptam în beci – acolo erau ținute damigenele cu țuică și balercile cu vin, pe care îmi plăcea atât de mult să mă cațăr – să-l însoțesc în drum spre casă, după anumite întâlniri importante și prelungite, cu oameni de seamă sau prieteni pe care ”trebuia” să-i cinstească neapărat. După scurt timp de la primul pahar, începea să cânte. Aș fi putut să stau ore întregi să-l ascult. Cânta frumos, era carismatic, atrăgea. Era un centru al lumii.

– Ce nu v-am întrebat și ați fi vrut să vă întreb?

Ce-am luat cu mine din Humulești: cântecul, umorul și cheful de viață. Cum să nu cânți când te-ai născut în Humulești?

Ciprian Traian STURZU

FOTO: Erika Borbély Hansen