”Timpul trece și tace” – proverb popular
În secolul trecut, deductiv în preajma alegerilor din noiembrie ’46, într-un sat din Ardeal s-a consumat o mare minune, mare. O găină moțată și boghetă a făcut un ou de poveste: mare, frumos și pictat cu un Soare pe el. Gospodina care l-a găsit în cuibar e rămas ca la dentist. La fel, soțul gospodinei, preotul, vecinii și factorii de răspundere din Ciucea, că așa se numea comuna de peste Carpați. Mintoșii satului au hotărât să trimită oul la București, la mai-marii țării: Dej, Groza și Th. Georgescu. Aceștia, după ce au pus oul sub lup, au vorbit viitorilor votanți astfel: ”Fraților, trebuie să votăm Soarele, simbolul păcii, așa cum scrie pe pereți. Altfel, va fi război, pentru că sabia de sub soare, de pe ou, înseamnă război” (v. cartea lui P. Groza, ”Adio lumii vechi”, pag. 368). Poporenii, supuși, au dat ascultare domnilor politicieni și Soarele, semnul forțelor democratice, a obținut o mare victorie electorală (79.86% din totalul voturilor exprimate). Evident, perdanții au protestat, afirmând că ”alegerile au fost fraudate”. Mai mult, au făcut și poezioare împotriva primelor alegeri parlamentare postbelice: ”Foaie verde de cicoare/ Băga-i ochi și ieși soare!”.
Alegerile sunt fraudate de când a apărut politica. După instaurarea guvernului de largă concentrare democratică, condus de dr. Petru Groza, România burghezo-moșierească, a început, treptat-treptat, să se comunizeze rapid și agresiv. Nu singură, cu ajutor. În primul plan cincinal, școala românească haretiană a fost pusă pe chituci. A dispărut din școli portretul regelui Mihai, s-a scos limba germană, iar orele nu mai începeau și se terminau cu rugăciuni de tipul:
”Doamne, Doamne ceresc Tată, noi pe Tine pe rugăm
Luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvățăm,
Că Tu ești Stăpânul lumii și al nostru Tată ești
Și pe toate cele bune numai Tu le împlinești.
Amin”.
Conform reformei învățământului, din ’48, s-a introdus limba lui Ilici, anul era împărțit în pătrare, iar notele erau puse de la 1 la 5, model marca Stalin. În comuna Bicaz Ardeal, un profesor suplinitor necalificat îi asculta pe elevii de clasa a V-a la rusă, având pe catedră cu o riglă de fag de un metru. Cine nu știa cum se spune muscălește la gară, școală, uliță… își primea porția la palmă: jap-jap! Cine refuza să întindă mâna era lovit la nimereală, bastonul nu știa carte.
De asemenea metode de educație a beneficiat și copilul comunei, Gheorghe Țepeș-Greuruș, primul student politehnist din această așezare românească, ajuns, la maturitate, mare director la Combinatul de fire și fibre Săvinești (v. cartea ”Cuponul de pensie”, ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2017).
În perioada sovietizării, în majoritatea școlilor, pe holul de la intrare te îmtâmpinau, expuși la loc vizibil, părinții comunismului: Marx, Engels, Lenin și Stalin, pe care elevii aerisiți la minte îi porecliseră Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă-n Cioc, Barbă Deloc.
Sub mai-marii marxism-lininismului, stăteau, cuminți și ascultători, Dej, Chivu Stoica, Gh. Maurer, Iosif Fazekaș… Curios, pe atunci maghiarii nu făceau atâtea mofturi ca astăzi.
Scormonind în cenușa timpului și ținând cont că frumoasa noastră cetate de sub Cozla are un vechi și bogat trecut istoric, nu putem uita că pe aici și-au purtat pașii, cândva, marii actori ai istoriei, gen. I. Antonescu, primul secretar general Ghiță Dej cu Groza, cel mai iubit fiu… Tovarășul. Ceferistul Dej chiar a intrat în grațiile clasei muncitoare ”cu brațe tari”, clasă care a rupt lanțul exploatării de la orașe și sate. Pe unde a trecut, nemțenii l-au primit ”tovărășește”. A ieșit la promenadă pe ulițele târgului ”fără gorile”; s-a plimbat cu vaporașul pe lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui (Bicaz); a trecut rapid pe la Tunel (Stejaru) și a poposit mai mult la Săvinești, când acesta devenea, de la an la an, un colos chimic tot mai apreciat și cunoscut. Era vremea când gospodinele din Săvinești cântau: ”Să trăiască Combinatul că mi-a angajat bărbatul”. Evident, operator chimist, cu halat alb și ecuson.
Se zice că, într-o frumoasă zi de vară, un operator a stricat liniștea de la UFS Săvinești, prin intervenția lui vijelioasă la șeful lui direct: ”Tovarășe inginer, veniți repede la Filare, că este în secție Gheorghiu Dej!”. Inginerul, om sastisit de vrăjeli politice, l-a luat din scurt pe subaltern. ”Bă Stamate, iar ai băut bere cu nemții?”. Se referea la nemții veniți din R.F. Germania pentru montarea uzinei, nemți atent tratați la Piatra Neamț, că li s-au ridicat în oraș până și vile de locuit. Cum, pe atunci, sub conducerea Partidului, se construia o lume nouă, Șefu’ a dat ascultare omului muncii de rând. Și ce să vezi? Tov. secretar general stătea de vorbă cu operatorii chimiști ieșiți în cale, la întâmplare. Povestește inginerul secției:
«”Să trăiți, tovarășe secretar general!”, am zis eu, plesnind de emoție. El: ”Spune-mi și mie cum faceți voi lâna asta sintetică!”. ”M-a lăsat în explicații. Mai întâi, despre capul de filare, apoi i-am arătat soluția de filare, i-am explicat despre extrudarea prin filiere, cum se spală firul extrudat. După câteva minute de întrebări și răspunsuri, am uitat cine era lângă mine. Dej era de o modestie și de o atitudine de coleg, încât te făcea să-l simți ca pe un prieten vechi. La sfârșit, a pus mâna pe umărul meu și mi-a spus, uitându-se roată peste cei prezenți:
– Felicitări, măi băieți. Mă uit la voi și văd cât de tineri sunteți și ce treabă bună ați făcut. Felicitări și spor la treabă!”» (v. cartea ”Cuponul de pensie”, semnată de Gh. Țepeș).
Și secretarul de partid cu șapcă proletară a dispărut tainic, cum a venit, fără să blocheze șoseaua Bacău – Piatra Neamț cu milițieni și activiști de partid în soldă, mare. PCR nu negocia cu membrii săi, îi selecta și-i folosea acolo unde avea nevoie de ei. Unii din ei chiar munceau zi lumină. De aceea astăzi nu mai este nimeni distins cu Ordinul Muncii.
Toți suntem soldații partidului. Analiștii galonați de la televizor susțin, seară de seară, că politicienii actuali sunt de mai multe categorii: de mare calibru (elită), de calibru mijlociu (acceptabil), de calibru îndoielnic (sub stas). Practic, avem politicieni de toate felurile, de la elitism la amatorism. Ce crede minunatul nostru popor complet debusolat despre cârmacii actuali? Despre candidații anunțați zilnic pentru anumite fotolii? Păi, nimeni nu mai crede nimic. Simplu ca bună ziua.
Pe vremea partidului unic, când Ion dulgherul era promovat într-o funcție, se vedea obligat să-și facă autobiografia. Spunea cinstit: ”Eu am pornit de jos, sunt fiu al clasei muncitoare, am cunoscut foamea și umilința, de aceea sunt recunoscător Partidului care mi-a acordat încrederea sa, îl voi sluji cu credință, îi voi rămâne credincios până la moarte, atât eu cât și familia mea”. Dacă PCR-ul trișa, juca necinstit, membrul de partid punea carnetul pe masă, spunând ”Nu ăsta este comunismul pe care l-am visat încă din tinerețe”.
Politicienii de astăzi, toți, sunt soldații partidului, au averi suspecte și sunt hotărâți să servească Țara. Toți își încep discursul cu ”trebuie”, promit marea și sarea, după care devin ”amnezici cronici”. Unii au tupeul să revină pe un post pe care n-au excelat cu nimic. Sastisiți de vorbărie politică, poporenii ies în stradă și protestează: ”Văcăroiu, nu uita/ Vrem pantofi din chelea ta!”, versuri nemuritoare aparținând oamenilor muncii disponibilizați după Aglomerația din decembrie ’89. Că n-am avut noroc după instaurarea democrației. Visurile noastre, toate, s-au risipit și astăzi România merge cu frâna de mână trasă.
Și, totuși, ”stupid people” nu iartă pe nimeni. Nu se pot uita 27 de ani parcurși în derivă. De aceea, minunații noștri aleși, că noi i-am ștampilat, au fost porecliți în fel și chip: Zâmbăreți, Săniuță, Bombonel, Somnorilă, Nespălatul din Constanța, Matrozu, Gazometrul cu Cioc, Abramburica… Să nu mai zică cineva că românul n-are haz. În fond, doar cu hazul am rămas.
Prof. Dumitru RUSU
FOTO: Fototeca online a comunismului românesc