Anul 1917 în județul Neamț

La 100 de ani de la campania din 1917 (Mărăști, Mărășești, Oituz) și cu un an înainte de marea sărbătoare a Centenarului Marii Uniri, orice privire aruncată asupra realităților de atunci reprezintă un omagiu adus celor care au făcut posibil marele vis al națiunii române. În 1917, lucrurile nu stăteau deloc bine.

După campania nereușită din 1916, mare parte a teritoriului intră sub ocupație străină, Bucureștiul este ocupat, iar Guvernul României se mută la Iași, care devine capitală. Teritoriul asupra căruia își întindea autoritatea era limitat la Moldova. În zona rămasă liberă, populația simțea vitregia războiului, fiind nevoită să facă eforturi pentru a întreține armata română, dar și pe aliații ruși. Modul cum a fost perceput în Piatra Neamț războiul, de memorialiștii vremii, este diferit, în funcție de interesul și pregătirea fiecăruia.

Preotul Gheorghe Verșescu, în lucrarea ”Mahalaua Valea Viei, Piatra Neamț”, descrie impactul pe care l-a avut războiul asupra populației din acest cartier al urbei. Pentru el, ca și pentru restul populației din zonă, nu lipsurile războiului au fost impresionante, cât comportamentul aliaților ruși, care, teoretic, luptau alături de armata româna, dar care, în multe cazuri, se comportau ca niște adevărați cuceritori.

«Cu războiul din 1916-1918, pentru întregirea neamului românesc, se schimbă situația. Mahalaua aceasta și-a dat contribuția ei de sânge, iar de valurile greutăților, care s-au abătut peste tot întinsul țării, n-a fost cruțată nici această parte a orașului.

Rușii au fost destui și pe aici. Cantonați la fiecare casă câte 10-12, bieții localnici abia mai puteau să răsufle de ei. În ogradă, cai și cotiuge, bucătării și ceainării ambulante, grajduri rusești improvizate în diferite sectoare, garduri stricate și puse pe foc, aceeași priveliști de război și aici ca în toate părțile.

Numai vorbesc de pădurile din spatele orașului, din care făceau harcea-parcea și rușii, dar și băștinașii.

Petreceri cu localnicele mai în fiecare seară se dădeau în casa care acum este proprietatea familiei Gh. Gheorghiu, până când, odată, poliția a făcut o descindere și a ridicat pe toate femeile și fetele găsite acolo, le-a ținut închise vreo două zile în beciurile ei și apoi le-a dat drumul, ca să țină minte să nu se mai încumete la asemenea năzdrăvănii. De pe urma lor au rămas și câteva vlăstare. Nici nu se putea altfel după asemenea împărecheri.

Jucau cărțile, umblau cu duiumul pe stradă, cântând din gură cu toții și din câte o armonică, făcând astfel teatru populației localnice. Dădeau și 200 de ruble pe câte un litru de rachiu, numai să găsească. Și reușeau aceasta, fiindcă se aflau și români care să le speculeze slăbiciunea, cu toată rigoarea legilor.

Cu toate zaiafeturile și haimanalicurile lor, rușii erau religioși. Veneau la biserică duminica și sărbătorile. În oraș își întruchipaseră capele, la care slujeau preoții lor regulat. Aici, în cartierul nostru, veneau la biserica noastră, la care slujeau alternativ preotul de popor și un preot rus: o duminică unul, o duminică altul. Când slujea preotul rus, biserica se umplea de armata lor. Corurile lor, vestite de armonie și frumusețe, erau ascultate cu interes și de români. De altfel, de la preotul rus de atunci au rămas și cele două icoane de carton care se păstrează în altar».

* Primele bombe la Piatra Neamț

Dincolo de prezența, uneori pitorească, alteori deranjantă, a soldaților ruși, pietrenii au simțit pentru prima dată impactul unor bombe lansate din aer, de aeroplane germane. Este drept, fără prea multe victime omenești. Dar ele au impresionat pe toată lumea, prin noutate și distrugeri.

Bolile și lipsa alimentelor nu mai impresionau pe nimeni, că era lumea obișnuită. Iată cum consemnează preotul Verșescu toate acestea: «Aeroplanele inamice au aruncat bombe și în această parte. Una a căzut în ograda Smarandei Anton, care lipsea de acasă. Soțul ei, Ionel Vasilichioaiei, care se refugiase, de frică, sub copacul din fața casei, cu copilul în brațe, a fost omorât cu tot cu copil. Alta a căzut la N. Vechiu, alta pe locul care este acum al lui I. Iosifescu, alte două la Scheib, una în Țărăncuța, la lutărie. Unele din ele au explodat, altele nu, dar n-a mai omorât pe nimenea.

Și pe aici a bântuit tifosul exantematic, în special în populația civilă, făcând victime mai multe între femei și copii. Lipsă de alimente era și atunci, dar nu așa de simțitor ca acum. Făină de grâu și zahăr se împărțeau de la primărie.

Se zice că fata preotului din Zănești a venit la oraș cu un curcan de vânzare și a cerut rușilor 150 de lei. Aceștia i-au dat cât a pretins fata, ceea ce, pe atunci, era un preț fabulos, extraordinar de mare. De atunci se deduce că a început scumpetea. Dar lumea este ca lumea, cine poate pune temei pe tot ce sporovăiește ea».

Același autor publica și o listă a eroilor din cartier, care au luptat în războiul pentru reîntregirea neamului:

Căpitanul Gheorghe Necula

Constantin Panțiru – caporal

Neculai Iutiș – caporal

Ioan Andrioaie – caporal

Neculai Vișan – caporal

Constantin Munteanu – soldat

Neculai Robu – soldat

Constantin Crețu – soldat

Ioan Gheorghiu – soldat

Vasile Onu – soldat

Petru Tudoran – soldat

Ioan Necula – soldat

Vasile Cozma – soldat

Emanoil Croitoru – soldat

Vasile Dascălu – soldat

Mihai Iacob – soldat

Constantin Croitoru – soldat

Neculai Stanciu – soldat

Mihai Cocea – soldat

Neculai Mihăilă – soldat

Petru Adam – soldat

Gheorghe a Ilenuței – soldat

* Războiul în ”Călăuza Județului Neamț”

În 1929, Constantin Matasă, omul care a pus umărul la fondarea Muzeului Arheologic regional Neamț, arheolog, scriitor, memorialist, preot și el, a publicat lucrarea ”Călăuza Județului Neamț”, prefațată de Simion Mehedinți. Aici, insistă mai mult asupra rolului armatei și, cu precădere, vorbește despre Regimentele 15 Dorobanți și 55 Infanterie din Piatra Neamț. Limbajul este mai apropiat de cel al unui istoric implicat, care consemnează, dar care se simte și parte în acest război:

«În august 1891 se desființează regimentul Dorobanți și se creează Regimentul de infanterie; cu această ocazie, ia ființă și regimentul 15 cu reședința la Piatra.

La 1913, Regimentul 15 Războieni ia parte și la campania din Bulgaria, fiind printre unitățile care au ajuns până sub zidurile Sofiei. În războiul de întregire, Regimentul 15 trece vechea frontieră prin Valea Uzului și, respingând pe unguri, ajunge în Valea Mureșului.

După retragerea din Ardeal, Regimentul rezistă pe crestele Carpaților, oprind pe dușmani să pătrundă în Moldova. Ia apoi parte la luptele din jurul Bucureștiului, în munții Vrancii, ai Oituzului și la Târgul Ocna. Acest regiment n-a pierdut niciodată un pas măcar din poziția ocupată.

În a doua campanie, în Ungaria, Regimentul 15 ia, de asemenea, parte activă până la sfârșit, ducând în chip glorios tricolorul românesc până la Budapesta.

Pe câmpiile Ardealului, pe crestele Carpaților, la Uz, la Pralea, la Cașin, pe Cireșoaia, la Coșna, pe câmpiile Bucureștiului, în munții Buzeului și ai Vrancei, pe câmpiile Ungariei, bravii ostași ai acestui regiment au vărsat sânge din abundență.

În acest război (1916-1919) regimentul pierde pe câmpul de luptă peste 800 viteji, iar dintre ofițeri au căzut morți: Maior Mihăileanu Șt., căpitan Neagu D., căpit. Nastasă N., căpit. Vulovici Nec., locotenenții Diamandescu Eug., Gotcu Petru, Ghervasia Ștef., Milo Matei, Necolau Gh., Hurjui Pant., Diaconu Mihai, Săndulescu, Nistor M., sub-lt. Ciupercă, sub-lt. C. Constantiniu.

La sfârșitul războiului, drapelul Regimentului 15 Infanterie a fost decorat cu Ordinul ”Steaua României”, în grad de Cavaler.

Regimentul 55 Infanterie a luat ființă în anul 1914, sub comanda lt. col. Al. Calmuschi. A luat parte în războiul 1916-1918 și a săvârșit nenumărate fapte de vitejie. Drapelul regimentului 55 a fost decorat cu ordinul ”Mihai Viteazul”, pentru eroismul ostașilor lui. În timpul războiului, regimentul acesta a fost condus cu multă vrednicie de viteazul colonel Gh. Dragu, luând parte la luptele din Ardeal, pe valea Mureșului, apoi pe valea Prahovei, unde, la Bușteni, în ziua de 26 octombrie 1916, a dat memorabila luptă cu armata bavareză, când regimentul 55 pierde peste 800 de morți și răniți, păstrându-și totuși poziția, până când a primit ordinul de retragere. Regimentul 55 a mai dat apoi lupte grele, în care s-a distins în chip deosebit, la Mărășești, Nămoloasa și Mărăști. Regimentul 55 a fost cel mai distins dintre unitățile Diviziei A XIV-a, supranumită Divizia de Fier.

Regimentul a pierdut în timpul războiului peste 1.000 de viteji, iar dintre ofițeri pe: Maior Căplescu, căpitanii Scarlet Gh., Borcea D., Lăceanu D., locotenenții Antinestescu Nec., Grosu Andrei și sublocotenenții Mogărdici Ioan, Erinici Dum., Adămoaie Const., Popa Gh., Lefter Nec., Alexandrescu Gh., Moisei Alex., Matasaru Const., Lupei Ion, Florescu Ion și Ioan V. Gh. La terminarea războiului, în urma unei noi organizări a armatei, regimentul 55 a fost desființat».

Marele război pentru reîntregirea neamului a fost resimțit în fiecare familie românească, în Neamț ca peste tot în țară. Morți, mutilați de război, distrugeri, sărăcie, toate cu un singur scop: România Mare!