Acum douăzeci de ani... în presa romașcană (II)

”Verba volant, scripta manent”

La Dumas, era ”După douăzeci de ani”. Și era o continuare. Într-un demers total opus, pornind de la orașul Roman – așa cum este el astăzi -, ne întoarcem în timp și-l revedem cum era acum două decenii. Sau cum apărea el în presa vremii, în ”Gazeta de Roman” și ”Romanul liber”. Viața socială, politică, economică și, uneori, culturală a Romanului anului 1997, în cele ce urmează.

În 1997, în programul manifestării ”Vacanțe muzicale la Piatra Neamț”, s-a înscris și Romanul, pentru prima oară, cu o inițiativă subsumată manifestării din capitala de județ, care s-a numit ”Festivalul Bagheta de cristal”. Evident, numele manifestării era un omagiu adus marelui dirijor romașcan Sergiu Celibidache.

Gazeta de Roman relatează, într-un număr din luna iulie, despre concertul susținut în cadrul festivalului de marele violonist Ștefan Ruha. Articolul insistă pe palmaresul artistului, dar și pe faptul că romașcanii au fost copleșiți de prezența acestuia, nelăsând la o parte faptul că Ruha n-a vrut să mai concerteze, fiiindcă în pe-atunci-funcționala Casă Celibidache, unde a avut loc concertul, nu exista un pian.

Totuși, până la urmă, artistul a susținut concertul, iar articolul a apărut cu titlul: ”După ce a fost supărat pe romașcani pentru că la Roman nu există un pian/ Maestrul Ștefan Ruha a plecat entuziasmat”.

Dincolo de dinamica sentimentală conținută în cuvinte, cu un Ștefan Ruha supărat, apoi entuziasmat, apoi… plecat, de bază rămâne articolul. Lucru care n-ar strica nici în ziua de azi, când multă lume obișnuiește să citească titlul – și acela pe fugă -, uitând să mai lectureze și materialul în sine. Că s-ar putea demonstra niscaiva diferențe între ce zice unul și ce zice celălalt…

O știre scurtă, dar percutantă, ocupă prima pagină a Gazetei: ”Romașcanii vor vorbi pe telemobil”. Trecând cu grație peste pleonasm, textul este de-a dreptul seducător, fapt pentru care merită redat integral:

«Concernul G.S.M. a cerut primăriei Roman, care și-a dat acordul, amplasarea unei instalații de emisie-recepție pentru transmiterea de sunete în sistem G.S.M. Stația urmează a fi amplasată pe hotelul ”Roman”. Nu știm cât de accesibilă va fi conectarea oamenilor obișnuiți la sistemul de telefonie mobilă dar știm, oricum, că asta înseamnă un pas în plus spre intrarea romașcanilor în lumea civilizată. Și sperăm să nu fie ultimul.»

Adorabil… Autorul își exprima, mai departe, îndoiala că telefonia mobilă va putea fi folosită și de ”oamenii obișnuiți”. Reținem că abia era primul releu. Acum, la 20 de ani distanță, nu sunt stâlpi de curent câte smartphone-uri sunt, până și în cel mai îndepărtat cătun, iar legăturile cu neamurile plecate aiurea, în Italia, Spania, Marea Britanie sau Irlanda se fac cât ai zice ”Apelează!”.

Din aceeași Gazeta, cam la același moment, cei interesați puteau afla cum «Consiliul județean a dat în judecată ”Edil Proiect-ul” pentru recuperarea bazei topo», semnat de Flora Ordean, încă în exercițiul funcțiunii în presa județului.

După începutul articolului, care prezenta ”entuziasmul stârnit de soluția privatizării, considerată panaceu universal”, trecând cu aceeași grație peste pleonasmul buclucaș, dar nedătător de insomnii, materialul vorbea despre ”întreprinderile mici de prestări servicii, care funcționau pe lângă primării și a celor de proiectări, cum e cazul I.R.I.F. (actual ”Edil Proiect”) au fost rapid privatizate, deși sursa lor de venit sunt proiectele pentru unitățile bugetare finanțate din bugetele locale. Președintele Consiliului Județean Neamț, domnul Raul Bobeanu, a decis înființarea unei direcții de proiectare pentru lucrările executate de instituțiile bugetare. Neajunsul îl constituie faptul că, prin privatizarea I.R.I.F., acesta și-a trecut în patrimoniu și baza topo…”

Un articol din același hebdomadar anunța romașcanii că ”prestigiosul concern internațional Shell” a încheiat un contract de asociere cu Primăria Roman, pentru 49 de ani, pentru amplasarea unei benzinării. Din asociere, Primăria s-a ales cu 2% din valoarea vânzării fiecărei tone de carburant, ”dar nu mai puțin de 12.000 de dolari pe an”.

Cum, pe vremea aceea, nu se prea vorbea de corupție în România – era, dar nu se vorbea -, lucrarea de amenajare, care a depășit 1,4 miliarde de lei vechi, a fost încredințată direct firmei Romconstruct, care, la jumătatea anului 1997, era ”credibilă și apreciată”, după cum declara administratorul ei. Anii au trecut, s-a dus și credibilitatea firmei, s-a dus și patronul ei, Dumnezeu să-l ierte!, și nici măcar aprecierile n-au rămas.

În materialul Gazetei, semnatarul sublinia, oarecum mirat: ”Contractul e dur: pentru fiecare zi întârziere, constructorul va plăti 1.000 dolari penalizări”. Uimirea, evident, nu-și are rostul, mai cu seamă că orice antreprenor ar prefera să aibă clauză de penalizare – care poate sau nu fi activată -, decât să aibă clauză de parandărăt.

O altă știre de primă pagină a Gazetei ar fi putut face istorie, dar nu i-a fost dat să fie, că americanii erau încă departe. Semnat de aceeași Flora Ordean, articolul spunea că ”Vineri, 4 iunie, de ”Ziua Americii…”

În ’97, 4 iunie a picat fix într-o zi de miercuri. Vineri 4 a fost în iulie și se ”pupa” cu ziua națională a SUA, dar, depășind aceste detalii, aflăm că primarul de atunci al Romanului, Ion Vlad, precum și viceprimarul Radu Vătavu și Valerică Ciomârtan, comandantul de atunci al Poliției Roman, au primit titlul de ”Cetățean de onoare al statului Mississippi”, de la o delegație din statul american. Delegația sosise pe filieră baptistă și donase spitalului romașcan o instalație de aer condiționat pentru o sală de operații. Fericiții cetățeni de onoare au mai primit, cu același prilej, un portret al președintelui american Bill Clinton, care, pe atunci, se afla pe finalul primului său mandat la Casa Albă și, evident, se pregătea să-l obțină pe al doilea, iar scandalul Monica Lewinsky încă nu ieșise din Biroul Oval (avea s-o facă un an mai târziu).

Revenind la plaiurile romașcane și presa lor, în iulie 1997, la societatea UMARO începea restructurarea. Fondul Proprietății de Stat aprobase un program, prin care, din cei 2.060 de muncitori angajați, aveau să fie disponibilizați 940, adică aproape jumătate. FPS mai fixa și o valoare minimă a producției marfă de 7 miliarde de lei vechi, pentru plata datoriilor care începeau să se adune. Directorul tehnic al uzinei, Ioan Bârjoveanu, spera să-i convingă ”sentimental și financiar” pe specialiștii din UMARO să rămână și, ”prin eforturile conjugate ale tuturor, să se redreseze societatea și să se vadă lumina de la capătul tunelului, preconizată de promotorii unei reforme autentice”.

Lumina s-a văzut, e drept, dar nu atunci, ci acum, în 2017, când s-a luminat de tot la UMARO…

Pe la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august 1997, se năștea un nou partid, Alianța Pentru România, prin desprinderea unui grup de oameni politici – Teodor Meleșcanu, Mircea Coșea, Iosif Boda, ș.a. – din PDSR.

A apărut și la Roman o organizație locală, condusă de inginerul Boris Cepalis, care a stabilit că ”Doar cei ce se înscriu în APR până sâmbăta viitoare sunt membri fondatori”. Probabil până atunci erau disponibile funcțiile, de duminică încolo fiind la îndemână doar statutul de membru umil.

Dan AILINCĂI