Ultimul zbor

”Bă, în aviație cele mai grele lucruri sunt scularea de dimineață și aterizarea” – glumă cazonă

Piatra Neamț, toamna anului de grație 1925. Tânărului pietrean Eugen (Jan) Dumitrescu i-a venit sorocul să plece la oaste. N-a fost prins cu arcanul, ca bădița Vasile, învățătorul lui Ion Creangă din Humulești, ci a plecat voluntar, nesilit de nimeni. La… aviație. Pentru că era la vârsta aspirațiilor spre înălțimi. Căci, la urma-urmei, viața înseamnă înălțime.

Numai că, pe atunci, ca și astăzi, la aviație nu se ajungea de loc ușor. Trebuia să ai liceul făcut, să fii sănătos tun și acceptul părinților, care, de regulă, nu sunt prea încântați când aud de aviație. Când viitorul nostru erou s-a dus la tatăl său, să-i ceară aprobarea, acesta, întunecat la față, a întrebat: ”Te-ai săturat de trăit?”, iar mama a început să bocească, ca la înmormântare. Și, totuși, părinții i-au dat undă verde cu avertizarea: ”Băiete, cum îți așterni, așa dormi!”. Și băiatul a plecat la București, cu alți patru pietreni, să cucerească zările albastre.

A reușit la concursul organizat, a trecut ”glorios” de proba numită matematică și a fost elogiat de președintele comisiei: ”Vă felicit pe toți cei admiși! Și țin să-i transmit felicitări în mod special profesorului de matematică din Piatra Neamț, care i-a pregătit excepțional pe cei patru elevi ai Liceului «Petru Rareș»” (v. cartea – ”Fragmente de cânt și viață”, semnaată de Elena Botez, Colecția de azi, Portret, 2016, pag. 209).

Și a început ”nunta”: ore de teorie, ore de practică, șmotru în cazarmă și disciplină de fier. După ce a obținut brevetul de pilot, s-a desprins tot mai des de sol.

Prima cursă de succes a realizat-o în ’37, când a transportat cu avionul său un ministru polonez la Varșovia. Ajuns aviator experimentat, tânărul Dumitrescu – Jan, cum îi ziceau amicii – survola din când în când spațiul aerian al târgului Piatra, cu un avion de vânătoare. Se înțelege, cu aprobarea șefilor săi direcți. Ajuns deasupra târgului natal, depista casa părintească, de pe str. Roznovanu, apoi arunca o parașută cu cadouri pentru mama și bunica lui, la care ținea cel mai mult. Mahalagiii din Precista asistau la spectacol ca la circ. Dacă parașuta greșea ținta, era dusă la adresant urgent. Cine nu-l cunoștea pe Ștefan Dumitrescu, negustorul urbei?

Când regele României, Carol al II-lea, a organizat un concurs de aviație destul de pretențios, a participat și aviatorul pietrean. Concurenții trebuiau să zboare pe traseul pe care l-a străbătut suveranul, tot cu avionul, la revenirea în România. Zburând cu pricepere, consumând cantitatea cea mai mică de benzină, făcând aterizarea la firul ierbii, la… milimetru, Jan Dumitrescu a câștigat concursul. A fost pozat în presă, având Cupa ”Carol al II-lea” în brațe, alături de soție, Alexandrina, și unicul său fiu, Dănuț. Evenimentele s-au petrecut în vara lui ’37, la 3 iunie. Câștigătorul a primit drept premiu o medalie de aur, bani, bricheta de aur a monarhului și a fost invitat la un dineu oferit în cinstea învingătorului. Amețit de bogățiile pe care le vedea, de tacâmurile și paharele sclipicioase, tânărul căpitan de aviație s-a adresat suveranului: ”Maiestate, rog pe Înălțimea Voastră să fiu lăsat că mănânc și să beau ca în Moldova mea și, pentru asta, vă mulțumesc” (op. citată, pag. 210). Dorința lui, de a se servi dintr-un pahar și un simplu tacâm, ca la Piatra Neamț, s-a aprobat, spre amuzamentul regelui și-a anturajului său, parfumat, de curte.

Ajuns aviator ”meseriaș”, ofițer de elită, căpitanul Eugen Dumitrescu primește misiuni militate din ce în ce mai dificile. În ’38, când, la orizont, se profila deja cel mai mare carnagiu mondial, e trimis în Italia, să aducă bombardiere de noapte Savoia- Marchetti. Cu acest prilej, vizitează localități remarcabile – Verona, Milano, Roma… Bucuros că a ajuns atât de departe, trimitea vederi la toate neamurile și la toate cunoștințele. Scria pe frumoasele ilustrate: ”Sunt primul din familie ajuns pe acestea meleaguri și doresc din inimă să-mi urmeze și alții” (v. op. citată, pag. 211).

Și a urmat catastrofa aviatică a anului.

În bombardierul ce trebuia adus în România, s-au îmbarcat pilotul Dumitrescu, maiorul italian Adriano Bacula și un mecanic… În satul Poklek, de lângă Dubrovnic-Iugoslavia, cei trei sunt surprinși de o furtună de dimensiuni neobișnuite. N-au reușit să treacă prin ”uragan”. Ce a urmat pare rupt din filmele SF. Fulgerele au rupt și incendiat avionul!

La ordinul maiorului Bacula, pilotul Dumitrescu sare cu parașuta. E lovit de o aripă aprinsă a avionului și moare înainte de a atinge pământul. Parașuta nu te salvează întotdeauna. Dovadă umorul negru al instructorilor de aviație, la lecțiile teoretice: ”Domnilor elevi, dacă nu se deschide parașuta când săriți din avion, nu e cazul să intrați în panică. Când ajungeți jos, mergeți la magazie și luați alta!”.

Rezultatul catastrofal, avionul distrus, echipajul ”căzut la datorie”, iar vinovatul… Natura dezlănțuită.

Rămășițele pământești ale aviatorului erou Dumitrescu și-au găsit liniștea sub cripta unui mormânt din cimitirul ”Eternitatea”, Piatra Neamț. În sâmbăta Paștelui, ’38.

I s-au făcut onoruri militate naționale, fiind însoțit pe ultimul drum de mii de oameni: generali iluștri, precum Șoimaru, colegi din aviație, notabilitățile orașului, rudele cernite, amicii sinceri. Toți erau panicați. Moartea a lovit și a fugit. În ”Revista Aviatorilor” din acele zile tragice, a apărut un articol elogios, adresat eroului dispărut. Se intitula ”A mai căzut o stea”. A primit coroane și flori din toate comandamentele de aviație din țară, plus Italia și Iugoslavia. Sârbii din orașul Pooklek, care i-au adunat rămășițele pământești, i-au trimis, din respect, o cruce, cu inscripții și date în limba lor. Și astăzi, după aproape 80 de ani, cine trece prin cimitirul de pe Valea Viei, poate vedea elicea avionului prăbușit drept cruce.

Cum noi, românii, avem prostul obicei de a nu ne cinsti înaintașii meritoși, eroii, l-am dat uitării rapid și pe aviatorul din mahalaua Precista, ajuns locotenent comandor – post mortem. După catastrofa aviatică din Iugoslavia, strada eroului a fost numită Aviator Dumitrescu. Bravos! Aplauze, emoții, lacrimi, flori. Numai că a venit sovietizarea, comunizarea. Tovarășii politici nu au mai fost de acord cu denumirea veche și i-a zis Țesătoarei. Că, vorba aia, noua denumire era mai proletară, mai sănătoasă, mai partinică.

Să nu uităm că aviatorul erou Dumitrescu făcea parte din Armata Română, condusă de rege. Ca ofițer al Armate Regale, era ”un burjui”, un exploatator reacționar. În ”anii luminii”, adevărații eroi se găseau în fabrici și uzine, pe șantierele Bumbești-Livizeni, Salva-Vișeu și Bicaz. Eroi erau brigadierii care mărșăluiau cu lopata în spate, cântând: ”Hei-rup, hei-rup”…

Să nu exagerăm, nu toți pietrenii au plecat pe drumul spre uitare. Majoritatea dintre ei, când trec pe lângă mormântul eroului se descoperă și fac cruce, șoptind: ”Odihnească-se în pace!”. Mama aviatorului, cât a trăit, în fiecare zi de 2 martie, dată importantă pentru ea, ieșea în bătătura casei din Precista și scruta cerul albastru. Îl aștepta pe Jan al ei, să apară cu avionul de vânătoare, să-i aducă flori. Când a înțeles de ce întârzie fiul cel cuminte, ascultător și patriot, s-a înălțat ea la cer.

V-am povestit asta pentru că, așa cum spunea Sanda Stolojan, ”Trecutul, dacă nu e povestit, se uită. În familie zac multe informații care vor dispărea, odată cu moartea celor care tac”.

Prof. Dumitru RUSU

FOTO: Marcel CONSTANTINESCU