Din tradițiile poporului român – Spolocania și Gromovnicul

A posti nu înseamnă a înlocui mâncarea de dulce cu cea de post, ci a renunța total la mâncare și băutură, în anumite intervale de timp. ”Postind, adică nemâncând câte o zi întreagă (sau și mai multe, cei ce pot) ori mâncând pâine și bând apă o dată în zi (după ceasul al treilea de după-amiază), ne înfrânăm pornirile trupești și facem loc aplecării spre mai lesnicioasă îndeplinire a îndatoririlor sufletești. Postind, în felul arătat, ne depărtăm mai cu deadinsul de cele lumești, pentru a stărui mai ușor și mai prelung în cele duhovnicești”. Sărbătoarea a înseamnat dintotdeauna pentru țăranul român punctul luminos al calendarului, un vârf spiritual ce se cerea atins prin jertfă, un timp sacru, care, așa cum spunea Mircea Eliade, duce la ”o veșnică întoarcere in illo tempore, într-un trecut care este mitic și nu are nimic istoric”. Prin ritual și dincolo de el, timpul sacru e ”recuperabil și repetabil”. Iar Postul Crăciunului înseamnă jertfă, înseamnă aliment ritual, înseamnă pregătire spirituală pentru întâmpinarea sărbătorii.

* Spolocania: ritual de purificare sau prilej de beție?

În ”Calendarul Popular al românilor”, Postul Crăciunului începe cu îngăduință.

Spolocania este numele primei zile de post și stă sub semnul purificării.

În această zi, vasele în care s-a gătit și s-a mâncat ”de dulce” se curăță și se urcă în pod, iar în casă sunt coborâte oalele și blidele speciale pentru perioadele de post. Avem de-a face, de fapt, cu o spălare ritualică a tuturor urmelor ce ar putea spurca Postul Crăciunului, respectat cu strictețe în hotarul satelor noastre.

Spolocania e una dintre zilele despre care se spune că ”scurtează postul”, deoarece îngăduie bețiile și petrecerile, acestea din urmă desfășurându-se îndeosebi sub patronajul femeilor. Acestea se adună într-o casă și torc, ca să le crească înaltă cânepa, iar la ceas de seară petrec cu multă băutură, ca să-și spele gura și stomacul, să fie curate în post.

Toată ziua beu și joacă – pentru cânepă, și aduc pe cineva ’nalt în casă,

ca să fie cânepa subțire și ’naltă?”, după cum consemna Elena Niculiță-Voronca, în ”Datinile și Credințele poporului român”.

Reminiscență a unor străvechi sărbători feminine, care se regăsesc și în alte momente de peste an, obiceiul este decriptat de imaginarul țărănesc prin personificarea Spolocaniilor în niște sfinte, lăsate de Dumnezeu anume pentru petreceri, care se cer sărbătorite ”în băutură și încântări”.

* În unele locuri, se povestește că Spolocaniile ar fi niște fete frumoase, care merg la Maica Domnului, pentru a o ruga să le ierte păcatele, iar în alte părți se crede, exact pe dos, că ar fi niște babe urâte și afurisite, care te îndeamnă la rele dacă nu le respecți și cinstești ziua.

Despre această sărbătoare matriarhală, considerată de numeroși etnologi ca având o vechime foarte mare, Simion Florea Marian, reputatul cercetător bucovinean de la începutul veacului al XX-lea, are o altă părere. Acesta crede că, dacă inițial era vorba despre un gest ritual de curățare a organismului prin consumarea unui singur aliment întreaga zi, și anume borșul ”holtei” – ”adică borș fără oareșicari legume, numai cu pâne sau mălai, anume ca să-și spele și să-și curățească gura și gâtul de rămășițele mâncărurilor celor de frupt” -, ulterior, această ”spălare” a degenerat într-o beție, care nu are nicio legătură cu sărbătoarea Spolocaniei.

Pe când mai înainte femeile se adunau la o casă particulară, unde nu numai că își spălau gura și gâtul cu borș, ci totodată și torceau, în timpul de față cele mai multe dintre dânsele se adună nu numai la o casă anumită, ci și la crâșmă, unde fac Spolocania cu rachiu sau cu ale băuturi spirtoase. Iar dacă una sau alta dintre dânsele nu are parale de ajuns ca să aibă ce bea, atunci se însoțesc mai multe la un loc, pune fiecare câte două-trei cr. și, cumpărând rachiu pe dânșii, beau și se veselesc împreună mai toată ziua, adecă până ce se îmbată cum se cuvine și nu-i mai rămâne nici uneia nici un crucer la suflet. Apoi, după ce s-au amețit de cap și au pierdut nu numai o zi de lucru, ci și toți banii câți i-au avut, se întorc acasă și postesc apoi tot postul”.

* Altfel, despre postul Crăciunului

În mare e un pește, pe peștele acela stau patru stâlpi și pe stâlpi, pământul; când peștele clatină din coadă, atunci și pământul se cutremură. De ar vra să se întoarcă sau s-ar clătina mai tare, și pe noi ni-ar prăpădi. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim de aceea, ca să nu ne cufundăm. Dar amu’ un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc” (Elena Niculiță-Voronca, ”Datinile și Credințele poporului român. Adunate și așezate în ordine mitologică”, Editura Saeculum Vizual, București, 2008).

Despre post, vorbește preotul în biserică, vorbesc textele cărților sfinte, vorbește Gromovnicul din Bătrâni.

Despre post vorbesc și țăranii, unii cu gravitate și convingere: ”Posturile înseamnă mare lucru înaintea lui Dumnezeu”; ”Cine postește mare dar își câștigă”; ”Cu postul, cu rugăciunile și cu faptele bune se capătă împărăția ceriului”.

Alții, mai hâtri, cu îngăduință și umor: ”Baba călătoare/ n-are sărbătoare”; ”Postul bolnavilor și rugăciunea bețivilor, Dumnezeu nu le ia în seamă”; ”Nu-i păcat ce intră în om, e păcat ce iese”; ”Cine postește/ bine făptuiește;/ Cine nu postește/ nicidecum nu greșește”, ”De n-aș bea, de n-aș mânca/ ca frunzuța m-aș usca”.

În unele locuri, postul e privit ca o pedeapsă, în altele e considerat drept făcător de minuni. O vorbă din bătrâni spune că postul lungește zilele omului, iar străvechiul Gromovnic o argumentează aproape științific: ”Postul nu îngreuiază circulația sângelui; asimilarea, adică însușirea hranei, prin mistuire se face mult mai ușor și mult mai complet. Din aceasta urmează o sănătate vioaie și cu temei, urmează prelungirea vieții. Este știut că acolo unde postul este nesocotit, bântuiesc boli grele…”.

* Din ”Gromovnic cetire

Gromovnicul este o carte de înțelepciune populară astro-divinatorie, cu o mare circulație la noi, începând cu secolul al XVIII-lea, care interpretează viitorul în funcție de semnele zodiacale și de momentul zilei în care se produce un tunet, un fulger sau un cutremur.

În Țările Române au circulat șapte versiuni ale Gromovnicului, traduse din slavonă sau din greacă, cea mai răspândită fiind atribuită Împăratului bizantin Heraclius – ”Gromovnic al lui Iraclie împărat, carele au fost numărătoriu de stele” -, al cărei text a fost copiat, în 1703, de Costea Dascălul din Șcheii Brașovului.

* Începând cu secolul al XVI-lea, pe teritoriul actual al României au circulat, pe lângă scrierile eschatologice, nenumărate texte divinatorii și de prevestire, majoritatea în manuscris. Dacă primele dintre acestea au fost tolerate de biserică, ”Gromovnicul”, ”Rojdanicul”, ”Trepetnicul”, ”Fulgeralnicul”, ”Socotitorul de Vise” și ”Cetitorul de Zodii” au fost catalogate de preoți drept scrieri eretice, diavolești. Aceste cărți proscrise, deslușitoare de zodii și de semne, considerate deosebit de periculoase de biserică, au fost vehement interzise și anii comunismului. Chiar și în aceste condiții, ascunse în locuri tainice și descifrate doar de către cei inițiați, textele acestor cărți nu s-au pierdut, ba dimpotrivă, au continuat să incite și să dezlege.

Din ”Gromovnicul din bătrâni”, editat în 1993, aflăm despre Venera, a cincea planetă după Saturn, Joe, Marte și Soare, îndeaproape urmată de Mercur și de Lună. Se zice că ar fi norocoasă, bună la firea femeiască și că ar aduce o toamnă ”călduroasă și seninoasă până la mijloc”, iar în ultima parte, geroasă și aspră. Iarna se pare că va fi ”la început uscată”, apoi cu zăpadă și moină, aducând zile blânde și chiar însorite după Anul Nou.

Ce-a de-a doua jumătate a lunii noiembrie, eliberată de sub semnul malefic al ”Scorpiei”, vine cu ”vreme bună de neguțătorie, de luat leacuri, de-ați face haine noi și altele”. Odată aflată ”prima cheie a cărții”, putem desluși numele și datele zodiilor și, odată cu ele, misterul dezlegat de toate aceste semne. Astfel, potrivit Gromovnicului, din 11 noiembrie până pe 11 decembrie, ne aflăm în zodia ”Săgetătorului”.

Despre cel născut sub acest semn se arată că ”va fi cu mintea bună și cu socotință înțelept, cucernic, iubitor de chipul cel duhovnicesc, drept, smerit, milostiv, rușinos și norocos, sfătuitor bun, de rău nu se bucură; va fi frumos la stat, minunat la obraz, bine va grăi, va avea ochii negri, va fi tare în umeri, părul neted, trupul drept, va fi vesel, blând, bun la minte, cu chiverniseală așezată, dinți lați, nasul lung și cărnos. Oamenii vor fi mult mai mari, unii de mijloc; buzele mari, la boală flegmatici. De mânie se învinețesc și le ies vinele în față, vor suferi de dureri de cap și junghiuri. Va avea noroc la toate lucrurile și va fi nerecunoscător celui ce-i va face bine…”.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *