Îl cheamă Cristin, nu Cristian, cum ar fi trebuit, pentru că un funcționar grăbit a ”pierdut” o vocală, iar tatăl lui – fericit că i s-a născut primul copil și băiat pe deasupra – nici măcar nu a observat. Apropiații îi spun Cristi, deși Cristin sună mai interesant. Subordonații – pe care el toată cariera i-a numit colegi -, îi spun domnul colonel. I-a lipsit foarte puțin să devină general, dar a preferat să se pensioneze și nu are regrete legate de steluța pe care ar fi putut s-o poarte pe umăr, deși i-ar fi plăcut. Are un singur regret: n-a prins nicio misiune internațională în toată cariera.
Colonelul Cristin Constantin Hîra a condus, timp de 7 ani, Garnizoana Piatra Neamț. Teoretic, a fost omul în mâna căruia stătea toată puterea de decizie în caz de asediu. Practic, ne-a ferit Domnul, dar, tot practic, el a fost cel care a încolonat zeci de mașini și a intervenit atunci când județul Neamț a fost lovit de altfel de ”asedii”, în general ale apelor. Alături de pompieri, polițiști, jandarmi și voluntari… desigur. Nu vrea să-și aroge niciun fel de merite și nici n-o face, pentru că toată viața le-a spus colegilor: ”Dacă iese bine, e meritul vostru, dacă iese prost, e vina mea!”.
* ”Ca soț și ca tată, am fost aproape de dezastru”
Cristin Hîra e romașcan, născut la 7 luni – că n-a mai avut răbdare -, pe 31 august 1968, la doi pași de Colegiul ”Roman-Vodă”. Părinții vedeau liceul peste drum de blocul lor și se bucurau că stau atât de aproape și-i va fi ușor copilului. Numai că, în clasa a șaptea, copilul a spus că vrea la liceul militar. Avea niște modele din familie, inclusiv sau, mai ales, al generalului Silviu Mihai Popescu, un văr pe care l-a crescut, o vreme, doamna Hîra. ”Cred că, în primul rând, mi-a plăcut ținuta lui impecabilă și, apoi, faptul că avea un mare respect față de mama. Eu însumi aveam. Singurii doi copii pe care i-am bătut, când eram mic, i-am bătut că m-au înjurat de mamă”.
Hotărât, Cristin Hîra a scris, mare, pe un carton ”NU vreau la Roman-Vodă! Vreau la Liceul militar!”. Părinții l-au luat în serios, au discutat între ei, apoi au făcut ”ședință”, cu el cu tot, că surorile erau mai mici și nu prea înțelegeau, și au decis să-l lase să dea admitere la Liceul ”Dimitrie Cantemir” Breaza. N-a fost ușor, dar băiatul, slab și înalt de doar 1,54 m, a făcut față probelor sportive și a luat examenul.
S-a adaptat repede și la noua lui viață, cu amendamentul că l-a ajutat mult faptul că n-a fost niciodată leneș. Acum spune că liceul a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața lui. După doi ani, însă, a avut o tentativă de a renunța, pentru că se îndrăgostise și plănuise, împreună cu domnișoara, care învăța la un liceu din Piatra Neamț, să se transfere amândoi la Roman. Și-a revenit. Nu când i-a spus tatăl lui că trebuie să plătească școlarizarea, adică 20.000 de lei pentru cei 2 ani de militărie, ci atunci când l-a avertizat că, dacă nu ia la facultate, o să lucreze toată viața în fabrică, în salopetă, murdar de vaselină.
După absolvire, a dat examen la Școala militară de ofițeri activi ”Nicolae Bălcescu” Sibiu, iar după exact 3 ani era proaspăt căsătorit și tânăr locotenent, repartizat, chiar de ziua lui, la unitatea militară din Medgidia. Își amintește și acum de acea aniversare, pentru că a sărbătorit cu o singură bere. Era 31 august 1989.
În acel decembrie, a participat la apărarea Televiziunii Române, iar anul următor a făcut raport și a fost repartizat la Piatra Neamț, unde a început ”de jos”, pentru ca, în 2009, să devină comandant al Batalionului 634 Infanterie ”Petrodava”. Aparent, are o carieră la Piatra Neamț. De fapt, nu a fost deloc genul care să stea locului.
A fost detașat de mai multe ori prin țară, iar în 2004, deși avea deja o licență în științe militare, a plecat la Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” București și a urmat Facultatea de Comandă și Stat Major. La absolvire, în 2008, a fost repartizat la Bistrița, ca șef al Biroului conducere acțiuni militare, operații și instrucție. Era deja la a doua căsnicie (din prima are o fiică absolventă de drept, cu două mastere, care locuiește în București), avea o a doua fiică și ajungea acasă doar în week-end. ”Ca soț și ca tată, am fost aproape de dezastru. Nu prea am fost prezent, iar Grațiela a avut câțiva ani niște probleme cu ochii și cu dinții, trebuia dusă lunar la Iași, la controale, investigații și tratamente. Soția mea s-a ocupat constant. I-am și spus să n-o aud că-mi mulțumește vreodată pentru ceva, pentru că eu știu cel mai bine unde și câte merite am”.
Reușind să se descurce rezonabil cu îndatoririle de familist pe parcursul carierei, Cristin Hîra compensează, de 11 luni, de când s-a pensionat. Dar nici acum nu stă foarte mult locului, pentru că deține funcția de președinte al Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, filiala Neamț. Și-apoi îi place să evadeze la pescuit, din când în când.
* ”Ăla care fuge primul când începe războiul, ăla moare primul”
În afară de verișorii pe care îi admira în copilărie – mai are un verișor care a fost militar -, Cristin Hîra n-a avut modele. Nici despre ei nu poate spune că au fost neapărat niște modele, ci, mai curând, exemple de urmat. Ca structură, s-a format… furând. A luat de la oameni ce i s-a părut că i s-ar potrivi, dar cel mai mult a furat meserie de la foștii lui șefi. Nu de puține ori, i s-a spus că este agasant, pentru că punea o mie de întrebări. A rămas cu dorința de cunoaștere și, de-a lungul carierei, a făcut o mulțime de cursuri, de la specializare în protecția informațiilor NATO și UE clasificate, la postuniversitare de conducere strategică și de perfecționare în operații multinaționale, până la master în științe militare și informații.
Plus niște cursuri intensive de limbă engleză (cu termeni de specialitate) sau de comunicare și relații publice pentru comandanți de mari unități. Avea antrenament din copilărie, când, în clasele a VII-a și a VIII-a, urma școala populară de artă, cu ore de trompetă și pian, plus teorie, și, în paralel, era jucător de fotbal. A cam tras de el, dar, după ce s-a trezit că dă rateuri la matematică, o materie care i-a plăcut dintotdeauna, și-a dat seama că e cam mult să se împartă între atâtea preocupări și a renunțat la muzică. Însă i-a prins bine. Are voce, are ureche muzicală și totdeauna a captat atenția oamenilor la petrecerile la care a cântat. Unul dintre cântecele lui de suflet este ”Mândră floare trandafir”. Pentru un militar de carieră, pare puțin neobișnuită pasiunea pentru cântecele populare, mai ales pentru cele din zona Bistriței.
Cristin Hîra este și colecționar. Are 184 de machete de mașini, vreo 300 de brichete, sute de pixuri și stilouri, foarte multe casete audio cu muzică din anii ’60 și extraordinar de multe cărți. Acum 2 ani, de Ziua Armatei, chiar a organizat la unitate, o mică expoziție cu obiectele pe care le-a adunat de-a lungul anilor. Machetele le păstrează cu grijă, în vitrine, în balcon, pentru că numai acolo are ”un pic” de loc. Obiectele care n-au încăput la vedere, sunt așezate, ordonat, în cutii.
Dincolo de pasiunile și de preocupările sale, Cristin Hîra este un om care, în cei 27 de ani de militărie, a adunat mai multă experiență decât unii într-o viață întreagă. Și, pentru că a lucrat cu tot felul de oameni, a devenit extrem de selectiv. Are prieteni puțini. Oameni de calitate.
”Acum nu știu dacă am fost un șef dur sau nu. Nu mi-a plăcut să ies în față, nu mi-a plăcut să vorbesc numai ca să fiu băgat în seamă și nici nu mi-au plăcut lingușitorii. La intrarea în biroul meu, era un suport pentru ziare și le spuneam celor pe care îi știam eu genul «șefu’, era să aveți o scamă!” să lase acolo peria, înainte de a intra. Bine, șeful nu este, în niciun caz, unul care trebuie să stea pe un piedestal, cu buzduganul într-o mână și cu sabia în cealaltă și, de acolo, să taie și să spânzure. Au fost, desigur, și situații în care a trebuit să mai dojenesc pe cineva, însă tot timpul – mai ales în perioada în care se punea mare accent pe obiective -, eu am spus că prioritatea mea sunt oamenii. Fără ei, nu pot atinge niciun obiectiv.
Armata a avut și are încă oameni de mare calitate, care au viziune și vor să facă treabă. Am umblat un pic prin țara asta și am cunoscut destui. Unii mi-au rămas în minte atât de frumos, încât doar când mă gândesc la ei îmi vine să-i îmbrățișez! Oameni loiali, care au jurat credință patriei și înțeleg prin asta că trebuie să apere pământul țării, nu bogățiile cuiva.
Tot timpul mi-a plăcut să știu că am cu cine pleca la «luptă». Ăla care fuge primul când începe războiul, ăla moare primul”.
Cristina MIRCEA
Parteneri
Mesagerul Bacău Pompierii de la ISU Bacău, vicecampioni naționali! Performanță istorică și șapte podiumuri cucerite 
ZCH Cum citești corect detaliile unei polițe și eviți surprizele neplăcute 
NewsEdge Instagram are un nou logo care seamănă cu scrisul de mână. Schimbarea vine după un deceniu 
BusinessEdge Producția industrială a scăzut cu 3,5% în primul trimestru. Industria prelucrătoare a înregistrat cel mai mare declin 
