Pe culoarele Parlamentului

Un articol publicat în presa interbelică arată că nimic nu e nou sub soarele României. Sigur, e unul din atâtea multe, însă, în mod special, acest material prezintă imagini din culisele Camerei Deputaţilor, așa cum au fost ele surprinse de un reporter al anului 1932. Cât de diferită e imaginea surprinsă atunci de cea pe care un reporter de azi o vede pe culoarele Parlamentului? Probabil cele două imagini s-ar suprapune perfect. Alte chipuri azi, dar aceleaşi metehne. Poate că găsim azi mai puţină distincţie şi mai mult mai puţină ştiinţă a oratoriei, însă asta nu miră pe nimeni.

În definitiv, încă din 1883 ne spunea asta Eminescu:

”Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.”

O diferență majoră ar putea fi și faptul că azi lupta pentru imagine a politicienilor se dă mai puţin în paginile gazetelor şi mai mult pe ecranele televiziunilor de știri. Iată articolul ”Culoarele camerei – din carnetul unui cronicar parlamentar”, scris de Tudor Teodorescu-Branişte, publicat de săptămânalul ”Realitatea Ilustrată” în numărul din 11 februarie 1932:

«Pentru d-voastră, cari urmăriți desbaterile parlamentului din tribuna publică, totul se reduce la incintă. Ici, banca ministerială, care nu este ocupată decât în zilele de ”ședință agitată”.

În mod obicinuit, un singur ministru – rare ori sprijinit de un subsecretar de stat – urmărește discursul deputatului înscris la cuvânt.

Dincoace tribuna prezidențială, secretarii, funcționarii, etc. Iar sub această tribună, masa stenografilor, cari ies pe rând din cușca lor, ca niște cârtițe neostenite.

Incinta Adunării Deputaților, fotografiată în timpul congresului internațional al parlamentarilor. FOTO: Realitatea Ilustrată, 1932

În fața tribunei prezidențiale, scaunele deputaților. Dacă e ședință mare, nu vezi un loc liber: vin și senatorii, cari abandonează cu ingratitudine liniștea ”maturului corp” ca să asculte un discurs de mare linie polemică și ca să-și aducă aminte de vremea când erau deputați, când întrerupeau în fiece clipă pe orator și când strigau cu elan, după împrejurare, ”jos” sau ”bravo”.

Vin și șefii de cabinet – și, va, Doamne! sunt din ce în ce mai mulți! – șa ședințele mari ale Camerei. Băeți tineri, vin să învețe cum să se comporte, în ziua când vor fi deputați. Fiindcă în fiecare deputat doarme un fost șef de cabinet; în fiecare senator – un fost deputat; în fiecare ministru – un senator de drept…

Dar oricât de interesante vi se par dv. marile desbateri, aşa cum le vedeţi în incintă, să ştiţi că nu aceasta este adevărata Cameră. Ceea ce puteţi observa dv. din tribuna publică este numai aparenţa. Realitatea e aiurea. E în culisele Camerei, acolo unde nu aveţi dreptul să răsbateţi. Fiindcă biletul, pe care l-aţi obţinut de la un prieten deputat, sau de la un prieten care e prieten cu un deputat, micul cartonaş dreptunghiular – care azi e verde şi mâine roz, pentru un control mai uşor – nu vă dă dreptul să pătrundeţi în culisele Camerei.

Jur-împrejurul incintei, un culoar circular. Covor verde ca şi în incintă. Verde, după cum spunea un parlamentar odată:

– Atât de verde, încât mă mir cum unora dintre colegii mei nu le vine pofta să pască…

Pe acest culoar, canapele comode în care – dacă faci împrudenţa să te aşezi – te prinde pe dată somnul. Un tânăr subsecretar de stat, observând fenomenul, spunea:

– Sunt aduse, cu siguranţă, de la Senat…

Aci se plimbă deputatul liberal cu cel ţărănist, braţ la braţ, după ce – în incintă – s’au acuzat reciproc de hoţie, în admiraţia dv., a celor din tribuna publică. Ceea ce vă spun, nu este o exagerare.

Toate marile dueluri oratorice ce sfârşesc cu o limonadă la bufet, cum toate duelurile cu pistolul se termină cu un pahar cu lapte la Flora.

”Adversarii nu s’au împăcat pe teren”. Asta înseamnă că s’au împăcat la Flora. Iar în stilul reportagiilor parlamentare, ”tumult” şi ”suspendare de şedinţă” înseamnă un scurt răgaz acordat celor doi oratori adverşi, pentru o promptă împăcare la bufet.

Nici nu vă închipuiţi dv. ce mare importanţă joacă, în viaţa politică, bufetul şi culoarul parlamentului. Aci, se pun la cale intrigi şi lovituri. Aci, ministrul X face o declaraţie senzaţională, pe care urechea indiscretă a gazetarului o prinde din sbor, stylo-ul lui o fixează pe hârtie, iar rotativa o va răspândi mâine în toată ţara, de la Sighet până la Soroca. Ministrul o va desminţi, fireşte. Fiindcă declaraţia era prea sinceră. Fusese făcută între patru ochi. Nu era destinată publicităţii… Numai că desminţirea vine prea târziu! Declaraţia şi-a produs efectul. Nu fiindcă a fost aflată de cititori. Ci fiindcă a aflat-o cel ”vizat”, singurul care nu trebuia s’o afle.

Şi fiindcă veni vorba de aceasta, să vă dau un sfat: singurele ştiri adevărate, perfect adevărate sunt cele desminţite…

Pe aceste culoare ale Camerei, se obţin, la iuţeală, rezoluţii, pe care solicitatorul nu le-ar fi putut cuceri în calmul unei audienţe: miniştrii sunt mai bine dispuşi la Cameră decât în cabinetele lor ministeriale, cu duble uşi capitonate. Mai ales dacă deputatul solicitator are abilitatea de-a veni ”din întâmplare” cu petiţia, în ziua în care ministrul are să-şi rostească marele lui discurs şi are, deci, nevoie de cât mai călduroase şi mai sincere aplauze în incintă.

Situaţia unui ministru în incintă se fabrică pe culoar. Cu cât mai amabil pe culoar, cu atât mai bine primit în incintă…

Şi tot aci, în sala paşilor pierduţi, în biblioteca unde nimeni nu citeşte o carte, şefii opoziţiei pun la cale acordurile de mâine şi aplanează certurile de azi.

Intrarea în palatul Adunării Deputaților din București. În fotografie, d-nii Richard Franasovici și Gh. Tătărăscu, în fața intrării Camerei. FOTO: Realitatea Ilustrată, 1932

Tot aci este şi micul chioşc de ţigări, iar in faţa lui măsuţa pe care se vând ziarele de după amiază. Confort modern: nu trebuie să lipsească nimic. Un deputat, care are în buzunar ţigări fine şi ziare multe, poate cuceri oricând pe un ministru. În clipa în care ministrul va voi să controleze o informaţie în cutare gazetă, deputatul i-o va oferi prompt. Ministrul a fost scutit de cei zece paşi până la măsuţa cu gazete… Excelenţa va aprecia îndemânarea şi va spune:

– A! X… e un băiat foarte bine pregătit…

Trei lovituri de acestea şi X va fi subsecretar de stat. Mai ales dacă are şi îndemânarea de-a oferi la timp, o ţigară, pe care ministrul zadarnic o caută în tabachera goală!»

sursa: De ieri și de azi

FOTO: Realitatea Ilustrată, Anul VI, nr. 263, 11 februarie 1932, via Biblioteca Digitală BCU Cluj