Numărul urșilor s-a dublat, lupii sunt de trei ori mai mulți

Evaluarea vânatului din pădurile județului Neamț, încheiată săptămâna trecută, indică 212 urși, față de un număr optim de 96. În condițiile în care fiecare exemplar ”stăpânește” cam 200 de hectare de pădure, este de la sine înțeles că, în condițiile unei măriri constante a populației de urși, gestionarea acestor animale va deveni o problemă dificilă în câțiva ani. La un moment dat, urșii vor ieși din păduri, așa cum s-a întâmplat în alte zone din țară, și ne vom întâlni cu ei pe stradă sau în curte. Deja avem exemplul unui urs de la Tarcău, care traversa centrul localității, pentru a ajunge undeva în spatele sediului primăriei, unde-și fixase el locul de hrănire.

 

În privința populației de lupi, lucrurile stau astfel: optim, ar fi 39 de exemplare – avem 119.

FOTO: miriam-i.de

Râși sunt 105, iar pădurile noastre ar ”suporta” doar 25, mistreți sunt de două ori mai mulți decât ar trebui (330 ar fi ideal), iar căpriori sunt 933, față de optimul 775.

Cei care ar trebui să mențină echilibrul între specii și să asigure menținerea unor exemplare sănătoase și viguroase în teren sunt vânătorii. Și în privința acestei îndeletniciri, însă, s-au făcut tot felul de compromisuri și s-a ajuns la măsuri radicale, luate la presiunea unor ONG-uri, care au preluat modele europene.

FOTO: Daily Mail

De exemplu, s-a interzis recoltarea urșilor, deși România are o populație de 8.000 de exemplare, luându-se ca model legislația din țări în care există 5 sau 8 urși. Ursul nu are dușmani naturali, iar femelele sunt permanent mame, în perioada fertilă. Ele au grijă tot timpul simultan de puii din două generații, pentru că-i țin doi ani sub observație, înainte de a-i lăsa să se descurce singuri. Tot permanent sunt în alertă și devin extrem de agresive dacă identifică vreun potențial pericol. Înainte ca ursul să fie protejat și să nu poată fi împușcat decât în condiții speciale și cu aprobări justificate de atacul asupra omului, se organizau partide de vânătoare, la care veneau cetățeni străini şi plăteau între 10.000 și 15.000 de euro ca să împuște un urs. Oricum, nu se recoltau mai mult de 5 pe an, iar Statul Român avea de câștigat şi populația de urși era ținută sub control.

Pentru un județ ca al nostru, 36 de urși în plus, în fiecare an, reprezintă o problemă, însă soluțiile trebuie găsite la un alt nivel”, este de părere Ovidius Mărcuțianu, directorul comercial al Direcției Silvice Neamț. ”La nivelul nostru, gestionăm responsabil fondurile pe care le deținem la Vaduri, Brateș-Tarcău, Bicaz, Borca, Târgu Neamț, Văratec și Roman. La fiecare ocol silvic din cele enumerate, există un tehnician sau un inginer silvic responsabil cu vânătoarea, iar pe teren sunt pădurari sau maiștri de vânătoare. Toți își fac treaba, inclusiv cărând sare cu sacul în spate, în pădure. Pe fondurile cinegetice gestionate de Direcția Silvică Neamț, care acoperă jumătate din zona montană a județului, sunt nu doar urși în număr mare, ci și lupi și râși mult peste optim. Echilibrul este foarte precar, chiar dacă populația de mistreț, căprior și cerb comun este mai mult sau mai puțin peste optim. Doar trei-patru săptămâni de iarnă grea, cum am avut la începutul lunii martie în acest an, pot înclina balanța într-o direcție îngrijorătoare, favorizând carnivorele în detrimentul ierbivorelor și al mistrețului. Doar în primele trei luni ale acestui an, au fost descoperite în teren, de personalul silvic, peste 100 de exemplare din speciile cerb comun, căprior și mistreț, care au căzut victimă carnivorelor mari. Despre cele nedescoperite, numai bunul Dumnezeu știe câte au fost! În autorizarea acțiunilor de vânătoare ținem seama și de aceste situații. Posesorul de armă de vânătoare care doar merge la vânătoare pentru carne, adrenalină sau mai știu eu ce motive, fără să respecte nici un fel de regulă, este braconier. A nu se confunda cu vânătorul! Singurul lucru în comun este un permis de vânătoare, pe care nu-l merită și pe care, mai devreme sau mai târziu, îl va pierde”.

* Vânătoarea nu poate fi privită ca o activitate criminală

Rolul vânătorului este foarte clar. El intervine cu arma doar pentru a reduce presiunea mistreților în terenuri agricole unde fac pagube sau pentru control numeric în rândul unor specii, în tot felul de situații și după niște criterii foarte bine stabilite, care țin de ceea ce se cheamă etică vânătorească. Vânătorul este un profesionist, școlit, absolvent de examene severe și într-un continuu proces de învățare. El depune, 95% din timp, toate eforturile pentru a asigura animalelor hrană, liniște și adăpost și doar 5%, cel mult, pentru a interveni cu arma, acolo unde se impune. Vânătoarea nu poate fi privită ca o activitate criminală, așa cum transmit mesaje subliminale, în ultima perioadă, site-urile de socializare sau unele ONG-uri.

Gestionarea faunei sălbatice în ziua de azi presupune cheltuieli pentru salariile specialiștilor, asigurarea hranei complementare, combustibili pentru patrulări și deplasări în teren, plata arenzilor către stat, logistică, echipamente, amenajări vânătorești (hrănitori, sărării, scăldători, depozite de hrană, observatoare, etc.). Pentru acoperirea acestor cheltuieli, se caută valorificarea unor exemplare prin vânătoare. Pentru fiecare fond cinegetic și pentru fiecare specie de faună de interes cinegetic, sunt calculate, după criterii bine fundamentate, așa numitele efective optime. La încheierea recensământului anual pe care-l fac specialiștii în teren, se compară efectivele reale estimate cu efectivele optime. Acolo unde se constată depășiri, se propun cote de recoltă, care se aprobă prin ordin de ministru emis anual, cu avizul Academiei Române.

Trofeele recoltate le rămân, ca amintire, vânătorilor. Însă trofeele deosebite, pe lângă banii pe care-i aduc, arată tocmai calitatea biotopului și a muncii depuse de vânători de-a lungul anilor. S-a dovedit practic că aceasta este abordarea cea mai realistă, cu cele mai bune rezultate în ceea ce privește creșterea constantă a efectivelor din teren, a calității trofeelor, odată cu menținerea unei structuri corespunzătoare pe sexe și clase de vârstă și a unei stări de sănătate corespunzătoare. Toți cei care afirmă că, prin vânătoare, s-au destructurat populațiile sunt contraziși de prezența urșilor, lupilor și mistreților aproape peste tot, printre oameni și culturile agricole sau animalele domestice, de numărul tot mai mare de exemplare vânate de la an la an și de valoarea cinegetică deosebită a trofeelor recoltate.

România a recoltat un nou record național la cerb comun, în 2004, și este deținătoarea noului record mondial de craniu la urs, în anul 2015. În Neamț, sunt în mod constant medalii de aur, argint și bronz la trofeele de cerb comun și mistreț, iar cele câteva exemplare de urs recoltate anual, până în 2016, au fost medaliabile în proporție de 100%.

Vânătorii, în rezumat, sunt principalii ocrotitori ai faunei sălbatice, prin eforturile lor susținute, tăcute și neobosite, de-a lungul zilelor și nopților, lunilor, anilor, pe orice vreme și la orice oră.

Între această breaslă și activiștii de mediu ar trebui să fie o legătură constructivă foarte strânsă, pentru că au aceleași scopuri. Diferența este, de multe ori, ”doar” cea dintre practicieni și teoreticieni, din nefericire. În final, munca din teren, sacrificiile necontorizate și neștiute, se pot vedea și aprecia doar de cine știe, vrea și are răbdarea și bucuria de a acorda atenția cuvenită.

* Hrana, liniştea şi adăpostul animalelor

FOTO: www.nmbu.no

Cele trei aspecte de care are grijă vânătorul sunt hrana, liniştea şi adăpostul animalelor. În încercarea de a le limita mișcarea dintr-o zonă în alta, precum și pentru a evita mortalitățile generate de iernile foarte aspre, în lipsa hranei naturale sau a diversității acesteia, vânătorii administrează permanent în teren hrana complementară, adică ceea ce nu oferă terenul într-o anumită zonă: fân de pădure, trifoi, lucernă, porumb, uneori concentrate, sare.

Liniștea este esențială pentru perioadele de împerechere sau de fătări, pentru zonele unde se ascund masculii de cerb sau căprior în perioadele în care-şi schimbă coarnele sau în care se retrag urșii, iarna, la somn. Pe parcursul unui an, în aceeași zonă, este nevoie de liniște în perioade diferite, pentru că fiecare specie are perioade diferite în care îşi practică ritualurile nupțiale, fată sau clocesc, alăptează sau hrănesc și învață puii să zboare. Parchetele de exploatare, culegătorii de ciuperci, prezența stânilor de oi și vaci în zonă cu câinii însoțitori, activitate tradițională în România, dar atât de toxică pentru fauna sălbatică, turiștii ocazionali cu muzica tare, gălăgia și fumul grătarelor, toate determină deplasarea sălbăticiunilor în alte zone, în căutarea liniștii.

Adăpostul este la fel de important ca hrana sau liniștea. În prezent, pe site-urile de socializare, dar și în presă, se încearcă inocularea ideii că pădurile ”se defrișează ilegal” și, odată cu asta, animalele sălbatice ajung, treptat, să nu mai aibă, chipurile, unde locui, fiind nevoite din acest motiv să-și caute ”adăpost” în interiorul așezărilor umane. Astfel de teorii relevă lipsă de respect față de silvicultori şi vânători, dar şi faţă de animalele sălbatice. Pădurile nu sunt defrișate în România, este vorba doar despre lucrările care se fac în diversele tipuri de arboret, pentru a conduce speciile valoroase de arbori la vârsta de exploatare, în detrimentul celor care nu produc lemn de calitate şi sunt eliminate. Tocmai arboretele tinere, multe dintre ele cu desimi de nepătruns omului, sunt locurile ideale de adăpost pentru fauna cinegetică.

Cristina MIRCEA

pietricica turism

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.