Serbările Zeilor Focului

”Ceru’ stă boltit şi nu să frânge; stă cu soare, cu lună, cu stele şi nu să frânge. Uite şi munţii, şi pădurile, şi apele, ele sunt şi sunt aşa de când veacu’. Câte-s în lumea asta toate sunt minunate şi ţân de undeva de la început şi nimic nu le-a schimbat” – Maria Rogozea, Drăguş, 1943.

Dacă ultima filă a Calendarului Popular vorbește despre străvechile divinităţi solare din miez de vară, guvernate de Sântilie, se cade să povestim şi despre serbările aduse de ele. Întreaga lună a lui Cuptor stă sub semnul meteorologic extrem, al muncii câmpului, dar şi al interdicţiilor severe impuse de aceşti sfinţi populari, năprasnici şi, mai ales, răzbunători cu cei care nu le cinstesc zilele.

Arşiţă şi ploaie, flăcări şi gheaţă, fulgere şi curcubeu, toate sunt descătuşate de ei, în timp ce cutreieră văzduhul în căruţe cu roţi de foc, trase de cai înaripaţi. Oamenii se roagă lor, aprind lumânarea păstrată la icoană de la Paşti şi afumă mâţişorii de salcie de la Florii.

Se crede că aceste reprezentări mitice devin mai puţin periculoase după 27 iulie. Începând cu această zi, berzele şi cocorii îşi pregătesc zborul cel mare, cerbii ies din râuri, semn că apa începe să se răcească, merele sunt bune de mâncat, turmele încep să coboare la vale, crugul cerului se întoarce spre toamnă…

* Hore, nedei, târguri de fete

Sărbătorile focului, îndeosebi cea a Sfântului Ilie, prin organizarea nedeilor şi a horelor în comunităţile tradiţionale pastorale, aduc cu sine şi o descătuşare erotică.

”Hora Sântiliei” este o tradiţie prenupţială potrivit căreia tinerii păstori, când coborau în sat spre a cinsti sărbătoarea, le dăruiau fetelor iubite un caş rotund ca soarele şi o furcă de tors cioplită de ei la stână, după care le luau la joc, introducându-le în horă. Fata care nu era băgată în horă nu putea fi peţită în acel an, fiind nevoită să aştepte luna lui Cuptor din anul următor. Astfel, jocul impunea ordine într-o lume haotică, iar, prin joc, omul contribuia la menţinerea echilibrului acestei lumi.

Intrarea în cerc, în ritm, presupune asumarea unei posibile iniţieri, deoarece, pe măsură ce se desfăşoară, jocul este învestit cu semnificaţia unui act sacru. ”Hora Sântiliei” devine o metaforă pentru comunitate, delimitând un spaţiu sacru: se deschide acelora care au lăsat în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau o boală şi se închide celor care nu au respectat normele morale transmise prin generaţii.

Tot de sorginte pastorală, cu puternice conotaţii erotice, este şi sărbătoarea cunoscută sub numele de ”Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Are loc în miez de vară pastorală şi constituie, de fapt, prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele şi logodnicele lor, cunoscut fiind faptul că, până la Sântilie, ciobanii îşi impuneau o perioadă de castitate, pentru prosperitatea turmei.

Un alt obicei pastoral străvechi, desfăşurat cu ocazia marilor serbări solare, este ”nedeia” (sl. nedìlja – duminică, sărbătoare). Atestate documentar abia în secolul al XIV-lea, nedeile păstoreşti ne întorc în timp cu mii de ani, pe când dimensiunea lor sacrală era fundamentală. Aceste sărbători şi-au schimbat treptat conotaţia, transformându-se într-un prilej de petrecere, şi au coborât de pe versanţii munţilor în vatra satului. Este perioada vestitelor târguri de fete, la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei.

Este important de menţionat faptul că nedeile nu au ţinut niciodată cont de hotare, unele dintre acestea fiind cunoscute sub denumirea de ”târg de două ţări”.

Odinioară, ciobanii obişnuiau să numere zilele începând de la Nedeie, nu de la Anul Nou.

* Moşii de Sântilie

Sărbătoarea Sfântului Ilie este închinată şi cultului strămoşilor, însă, spre deosebire de ceilalţi ”Moşi” de peste an, acum sunt pomeniţi îndeosebi copiii morţi.

Moşii de Sântilie, celebraţi în paralel cu serbările solare, invocau spiritele morţilor care, potrivit credinţei, se întorceau acasă. În această zi, femeile împart copiilor mere scuturate dintr-un măr neatins, să se bucure şi cei în viaţă, şi cei morţi. Cutuma cere ca merele de vară să nu se culeagă până în ziua de Sântilie, pentru că ”mărul este un dar al lui Dumnezeu, făcut de Sfântul Ilie”. Considerat patron al merelor verzi, timpurii, Sântilie este singurul care poate da dezlegare la consumul acestor fructe. În unele sate, înainte de a fi oferite drept ofrandă, merele sunt sfinţite în biserică, pentru a se preschimba în mere de aur pe lumea cealaltă.

Tot în această zi, se împart, ceremonial, faguri de miere, într-o sărbătoare de mare importanţă pentru calendarul apicol: ”retezatul stupilor” sau ”tunsul stupilor”. Este vorba despre recoltarea mierii, eveniment ce prilejuia o pomană aparte, încheiată cu o petrecere la casa prisăcarului. Mierea, considerată din vechime un aliment sacru, hrană a zeilor şi ofrandă adusă moşilor, are proprietăţi magice, de vindecare şi protecţie. Aşa se explică faptul că prisăcarul trebuie să se roage şi să postească în ajunul acestei zile, să-şi pregătească vasele, respectând un întreg ritual, să dea de pomană miere şi faguri într-un cadru festiv, de mare sărbătoare.

Toate poveştile spun despre albină că este sfântă, divinitate zoomorfă solară, caracterizată de hărnicie, înţelepciune şi convieţuire comunitară perfectă.

Există, totuşi, o legendă, care povesteşte cum că, într-o bună zi, albina s-a certat cu părinţii ei, iar Sfântul Ilie, auzind asta, s-a mâniat grozav şi a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune că de atunci are albina dungi negre pe corp şi mijlocul subţire, după cum a încins-o Sfântul cu biciul în jurul trupului.

* ”Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sf. Ilie înhamă caii la căruţă, pleacă prin cer şi începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud pe Sf. Ilie cu căruţa fug de se prăpădesc şi se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini şi se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să laşi câini şi capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, şi când va trăsni pe drac, te trăsneşte şi pe tine. Ferestrele şi uşile caselor să nu le laşi deschise în vreme de furtună, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă şi s-o trăsnească. Dracul trage mai mult la carpen şi de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăposteşti sub carpeni în vreme de furtună. În vreme de furtună să stai la luminişuri şi mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc şi dracii”, consemna Tudor Pamfile, în cartea sa, ”Sărbătorile la români”.

SURSA: Calendarul popular