Născut cu o sută de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului, din Județul Neamț, părintele Iustin Pârvu a fost deopotrivă om al Bisericii, om al istoriei, om între oameni.
A intrat în mănăstire, ca frate, în anul 1936; din anul 1939, urmează cursurile Seminarului Teologic de la Cernica; în perioada 1942-1944, merge, ca preot misionar, pe frontul de Est, pînă la Odessa; în 1948, este arestat și condamnat la 12 ani de închisoare din motive politice, cea mai mare parte a detenției fiind la Aiud; în anul 1960, primește o nouă condamnare, de 4 ani, pentru că nu s-a lepădat de credință; după 1964, este, pe rînd, muncitor forestier, preot-monah la mănăstirile Secu și Bistrița din Neamț, iar din 1991 a întemeiat mănăstirea de la Petru Vodă, lîngă care, după anul 2000, ridică o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrîni. În anul 2013, la 16 iunie, părintele Iustin Pârvu pleacă la Domnul.
Despre epoca sa, una care s-a afirmat mai mult prin prigoana comunistă împotriva credinței și a intelectualității, prin secularizarea moralei creștine și a bunei tradiții românești, părintele Iustin spune concesiv: ”Închisorile noastre din perioada comunistă au produs atîţia sfinţi şi martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici.”
În altă parte, vorbind despre ideologiile care au împărțit omenirea și au produs atîta dramă, părintele Iustin Pârvu spune: ”Orice ideologie, de dreapta sau de stînga, e bună pînă apare prima picătură de sînge. După aceea orice ideologie este blamabilă.”
În chilia mică a părintelui Iustin, de la Petru Vodă, s-au întîlnit, în vremea din urmă, toate drumurile din România. E o intersecţie de duh şi speranţă. Aici s-au întîlnit și se întîlnesc încă toate colburile şi toate disperările şi toate încercările lumii noastre. Oamenii au adus și aduc încă bruma lor de suflet, o cară cu ei de departe, iar în chilie sau în biserică, pe un colţ de pat sau stînd în genunchi, lasă toată oboseala ca alpiniştii care, după ce au atins vîrful, se relaxează, pentru că ştiu că urmează mult mai lesnicioasa coborîre. ”Omul se mîntuiește prin lume, lumea se mîntuiește prin fiecare om în parte”, mi-a răspuns la o întrebare părintele Iustin.
L-am întrebat, de altfel, în dialogurile noastre de noapte, pe părintele Iustin, dacă omul poate fi judecat prin lume şi dacă lumea poate fi judecată prin fiecare om în parte.
Mi-a răspuns părintele: ”În cădere omul îi poate trage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sînt atenţi, dacă nu sînt prudenţi, dacă nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi cînd cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. De căderea celui din preajmă ne facem vinovaţi şi noi, fără discuţie. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin. Nu-l iubeşti pe Dumnezeu, dacă nu-l iubeşti pe aproapele tău. De răul din lume sîntem vinovaţi fiecare, dacă tratăm cu indiferenţă ce i se întîmplă vecinului, fratelui, prietenului, soţului, părintelui, atunci nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindă mîna cineva, degeaba aşteptăm ajutorul lui Dumnezeu.”
Am multe amintiri cu părintele Iustin, dar una țin să o spun cu prioritate. E o amintire care relevă natura și duhul părintelui.
După o toamnă ploioasă, cu inundaţii şi alunecări de teren, ne regăsim, cu cinci zile înainte de sfinţirea mănăstirii de la Petru Vodă, seara tîrziu, cu părintele Iustin Pârvu, într-o chilie. Mai erau cîteva persoane, toţi fiind preocupaţi de reuşita sfinţirii care trebuia să se producă la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe 8 noiembrie, anul 2005, cînd e şi hramul bisericii de altfel. Frigul şi ploaia deasă de afară ne apăsau insinuîndu-se în toată discuţia, toate scenariile noastre şi toată ”regia” desfăşurării evenimentului fiind modificate de condiţiile climaterice prezente. Drumul îngust spre mănăstire risca să fie total impracticabil. De asta mergeam mai mult pe varianta ”de avarie”, adică a vremii proaste, decît pe cea ideală, a vremii bune. Părintele Iustin ne opreşte însă:
– Măi, lăsaţi discuţiile astea despre vreme…! O să fie soare şi toată lumea o să stea în curtea mănăstirii…! Aşa că trebuie să judecăm toate lucrurile plecînd de la această situaţie. Nici n-are cum să fie altfel…!
Într-adevăr, de pe 7 noiembrie, după amiaza, nourii s-au risipit ca împinşi cu palma de pe cerul lor, iar în ziua de 8 noiembrie, cînd sînt sărbătoriţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, soarele preluase, parcă, frîiele întregii manifestări. Cei peste şapte mii de oameni veniţi, mare parte pe jos, la sfinţire, au făcut o baie de lumină şi de căldură în curtea mănăstirii.
Într-adevăr, ”cum putea să fie altfel”?
Şi nu era vorba de vreo viziune, ci era vorba de optimism. Chiar aşa: de optimism!
De optimism şi răbdare. Acestea au fost, de altfel, coordonatele pe care ”s-a mişcat” părintele Iustin Pârvu în toată viaţa sa!
Fără optimism, fără încrederea că Dumnezeu ţi-a dat în mînă cheile tuturor porţilor şi căilor posibile pentru un om, nu reuşeşti să evoluezi. Fără optimism nu reuşeşti să treci nici noaptea dintre două zile, şi cu atît mai puţin noaptea istoriei în care ne-au împins conjuncturile.
Omul căzut se ridică nu prin panică, nu prin deznădejde, ci numai prin încredere, prin speranţă. Deznădejdea te face să te comporţi ca o fiară închisă într-o cuşcă. Iar omul deznădăjduit nu vede lumea asta decît ca o cuşcă prea strîmtă pentru frica lui, pentru neputinţa lui. Pentru că frica este, în esenţă, o neputinţă. Fă-l pe om un deznădăjduit, pare să spună orice conducător conjunctural al lumii, şi îl vei domina, îl vei supune, îl vei face sclav.
Omul care speră, care crede că va fi bine, indiferent de conjuncturi, devine de neînfrînt. Omul care ştie cît valorează cu adevărat pe pămînt, este duşmanul de temut al oricărei tiranii. Omul care se stăpînește pe sine, stăpînește lumea.
Spune părintele Iustin: ”De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrîneze, să se stăpînească, să mute atenţia de pe bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Omul se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu…! Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că e iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă îl iubeşti poţi să îl cunoşti, se lasă văzut…”.
”O să fie soare…! Nici n-are cum să fie altfel…!”, a zis părintele Iustin, într-o noapte neguroasă de toamnă. Şi a fost, într-adevăr, ca la un semn, soare! Nu vremea a ascultat de părintele Iustin, nu ochiul inimii sau al minţii a văzut vremea peste cîteva zile, ci credinţa că ”n-are cum să fie altfel” a învins orice intemperie. Gîndind aşa, pozitiv, poţi vedea la capătul gîndului minunea lui Dumnezeu care te întăreşte în credinţă, care te luminează cu nădejdea.
Și cred, de altfel, că toată viaţa părintelui Iustin Pârvu o putem aduna sub cîteva cuvinte sentenţioase, care, deși simple, descifrate și cîntărite pot da măsura unui destin de excepție:
Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;
Cîtă sfinţenie, atîta putere;
Cîtă putere, atîta credinţă;
Cîtă credinţă, atîta omenie.
Adrian ALUI GHEORGHE