Dr. Daniela Gavril: ”Dacă n-aș fi fost medic în afară, n-aș fi știut să prețuiesc ce are medicul român în România și nu știe a prețui – timpul”

Născută la Pașcani, absolventă a UMF Iași, cu rezidențiat în Cluj, cu șanse să rămână în Paris să profeseze, dr. Daniela Gavril a ales și s-a stabilit la Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț. Acum trei ani, a venit ca medic hematolog, prin contract, iar după pensionarea dr. Carmen Țuțuianu a rămas să conducă acest compartiment.

Are 34 de ani și încă nu s-a căsătorit, ceea ce o avantajează profesional, fiindcă nu prea se uită la ceas când îi intră pacienții în cabinet, după program. Când vorbește, o face cu un calm incredibil, în dulcele accent ardelenesc.

– Sunteți un tânăr medic hematolog într-un spital de provincie, cu accent ardelenesc, care a lăsat Franța pentru România.

– Mi-a rămas accentul, fiindcă am vrut eu să-mi rămână… de dor. Sunt moldoveancă, adevărată, iar Clujul e unul din regretele mele. Franța nu știu dacă o regret mai mult. Acum sunt acolo unde trebuie să fiu, la acest moment din viața mea. Și Clujul, și Brașovul, unde am lucrat șase luni înainte de Piatra Neamț, și Franța au avut, fiecare, partea lor de dar în a mă forma ca om și ca medic. Consider că am luat ce era de luat de-acolo. Pentru moment, poate. Am ales să vin și să continui aici.

– Ce v-a oferit Clujul?

– Dorința și gândul că, înainte de a fi medic, trebuie să fii om. Asta încerc să continui aici.

– Cine v-a inspirat?

– Toți cei din Clinica de Hematologie aveau atitudinea asta. Și cei în vârstă și cu experiență. Fiecare cu personalitatea lui, cu niște orgolii, care, inevitabil, or să fie, în lumea medicală, dar nu numai. Ne mai certam la raport, fiindcă pleca de la un mod de aplicare a ceea ce am învățat în practica românească. Hematologia, în România… încă ne luptăm s-aducem protocoalele din afară, fiindcă ei au experiență. Unii o înțelegem într-un fel, alții diferit. Sunt protocoale americane, sunt protocoale europene – unii medici le preferă pe unele, alții pe celelalte. Dar se reușea a se trece peste orice conflict, pentru pacient. Asta am apreciat enorm de mult.

– Care este diferența între abordarea americană și cea europeană?

– Îs niște interpretări de finețe. Contează și cum ai fost format ca student, apoi ca rezident. Nu-s diferențe ca tratament, în sine, și rezultate. Ci e un algoritm al tratamentului, ce ține și de dotări, pe care, în orașe micuțe, cum e și Piatra Neamț, nu prea le avem. În primul rând, mă refer la diagnostic.

 Unde-ar trebui umblat, pe partea de diagnosticare?

– Avem nevoie de un anatomo-patolog care să fie specializat pe hematologie, fiindcă lucrurile sunt un pic diferite. E nevoie de anumiți reactivi și niște teste în plus care trebuie făcute și, astfel, trebuie un pic mai multă experiență în direcția asta. Noi, ca hematologi, ne concentrăm spre un diagnostic cât mai clar. Pe lângă analizele uzuale care se fac în spital și de care dispunem, de foarte multe ori e nevoie și de o biopsie, care trebuie interpretată și, pe baza interpretării, punem diagnosticul. Un diagnostic cert e foarte-foarte important, în special în afecțiunile hemato-oncologice.

Pe partea de afecțiuni benigne, suntem acoperiți, aproape la același nivel ca investigații și tratament, trebuie doar să mergem la cursuri de specializare, pentru a fi la zi cu noutățile.

* ”Anul trecut au dat fonduri cu țârâita și am stat cu emoții”

– Cum e colaborarea aici, pentru diagnosticarea pacientului?

– Colaborăm foarte bine cu doamna doctor Gîlea, de la laborator, care interpretează medulogramele și, când consideră că pacientul trebuie să meargă și într-un centru universitar, ne îndrumă: ”Până aici, atât am putut eu, de-aici încolo hai să vedem ce putem face mai departe, ca investigații”.

La fel, colaborăm cu anatomo-patologii, cu chirurgii, cu ORL-iștii. Ne-ar fi de mare ajutor dacă am avea acele teste de imunohistochimie, care-s scumpe, reactivii-s scumpi și, nefiind atât de multe cazuri, e mai greu. În schimb, colaborăm cu Institutul Oncologic din Iași, pe baza recomandării anatomo-patologului. Avem încredere în anatomo-patologii noștri, fiindcă-s foarte buni. Timitem pacienții, la Iași, cu investigațiile de aici, sunăm colegii de la Iași și le spunem că trimitem pacientul cu suspiciunea asta, are nevoie de diagnosticul clar. La București trimitem doar probe, fie la institut, fie la laboratoare private care au contract cu CAS și apoi primim rezultatele.

– Cam câți pacienți gravi ați trimis în clinici, anul trecut?

– În jur de 90-100 de pacienți mai gravi, din 150-170 de pacienți care se prezintă la noi pentru o afecțiune hemato-oncologică. Nouă ni se par extraordinar de mulți, dar noi cu asta ne ocupăm. În genere, fiecare pacient care vine pe o suspiciune are nevoie de cel puțin o investigație într-un centru universitar. Mai sunt și pacienții care vin de la oncologie, pacienții care merg direct la Iași, apoi vin la noi pentru tratament.

Sunt pacienți dificil de urmărit pe parcurs, pot apărea complicații urâte, mai ales infecțioase, iar înainte erau direcționați spre centrele universitare. De când am venit eu, în 2016 și colega mea, anul trecut, cei din Iași știu că suntem aici și trimit pacienții la Piatra Neamț pentru tratament. Încet-încet, acești pacienți ajung acasă, cum ar veni. Ne așteptăm să fie tot mai mulți pacienți.

– Cum așa?

– Fiindcă oamenii încep să se diagnosticheze: merg și fac investigații, au un diagnostic, un tratament. Unii și exagerează, dar prefer să fie așa și boala să nu se confirme, chiar dacă pun presiune. Iar cei care au diagnostic au șansa prin tratament la o remisie a bolii, fiindcă nu putem spune că boala dispare.

– Ce tratați aici, la Piatra Neamț?

– Leucemii cronice, în ambele forme granulocitară și limfocitară, ambele sunt tratabile. Avem aici, la Piatra Neamț, medicamente foarte eficiente. Doar că diagnosticul e mai dificil de stabilit și-atunci putem doar trimite probele la București, pe programele naționale. Când avem diagnosticul clar, în funcție de protocoalele naționale, încercăm un tratament sau altul.

– Ați avut, anul trecut, medicamente?

– Nu au fost fonduri suficiente să putem sta fără grijă, făceam necesarul de la lună la lună, în funcție de fondurile de la Casa de Asigurări. Până anul trecut, a fost mai bine, au avut mai mulți bani, anul trecut au dat cu țârâita și am stat cu emoții. Medicamentele pe hematologie sunt mai scumpe, a trebuit să mai insist, Oncologia are programul național și noi primim de la ei, dar colaborăm.Tratăm și limfoame, dispunem de cele mai noi molecule. În plus, unele medicamente se dau pe prescripție de vreun an și jumătate, unele se administrează subcutanat, inclusiv în chimioterapie și pacienții percep altfel tratamentul. Și eliberează spitalul de niște cheltuieli. Probleme cu aceste medicamente în spital n-au fost, e mai greu cu cele noi, care-s destul de scumpe. Pe mieloame sunt medicamente suficiente.

Când boala revine sau nu răspunde la tratament, atunci direcționăm pacienții spre centre universitare, unde pot fi incluși în tot felul de studii cu medicamente noi și mai au alte șanse.

* Colaborare, telefoane și reguli… flexibile

– Dacă spitalul din Piatra Neamț folosește aceleași medicamente ca un spital din Baia Mare, Cluj, Iași, București, de ce sunt bolnavi care, totuși, ajung la marile clinici?

– Acolo n-o să fie puși pe drumuri pentru un diagnostic clar. Ăsta ar fi beneficiul pentru pacient. Noi trimitem de urgență cazurile grave și de fiecare dată sunăm colegii de la Iași sau București și-i rugăm să urgenteze aceste cazuri. Avem înțelegere de fiecare dată și primim rezultatele în 5 zile,în loc de 3 săptămâni.

– Adică șansele unui bolnav depind de niște telefoane, nu de niște reguli clare?

– Este o colaborare foarte bună, dar nu sunt stabilite niște reguli. Ține de cât alegem noi să ne luptăm pentru un pacient și până unde suntem dispuse să ne implicăm personal. Dacă ar fi strict să ne luăm după protocoale, deși nu sunt protocoale foarte bine puse la punct, care să spună că, dintr-un spital județean, ca acela de la Piatra Neamț, pacientul trebuie să plece la Iași în condițiile astea sau că trebuie făcute asta și asta. De obicei, când prezentăm cazul sincer, găsim înțelegere repede, dacă nu pare că vrem să scăpăm de niște cazuri. Colaborăm foarte bine cu Iașiul, vorbim aproape zilnic. Cu Târgu Mureș, la fel. Până acum acolo trimiteam pentru transplant de celule stem, când Iașiul nu avea. Ei, cei de la Târgu Mureș, nu mă cunoșteau deloc, dar erau foarte dornici să ajute pacientul, imediat se implicau. Și cu cei de la București am o colaborare foarte bună, fiindcă-s centrați pe pacient.

* ”Pacientul te face părtaș, vrând-nevrând, la tragedia lui”

– Cât contează empatia medicului față de teribila suferință a bolnavului de cancer?

– Într-adevăr, în hematologie avem o încărcătură emoțională enormă în cazurile bolnavilor oncologici. Și suntem și foarte puțini medici, hematologia nu este o specialitate care să atragă rezidenții. De aceea, suntem ca o familie și trebuie să ne înțelegem și să ne ajutăm între noi.

La noi, pacienții vin la tratament din 3 în 3 săptămâni, timp de 6 luni… Ajungi să te implici emoțional, fără să vrei. Apoi, vezi că, oricât te-ai luptat pentru ei, boala își face de cap și îi pierzi, asta n-are cum să nu te afecteze. Ca specialitate în sine, nu e dificilă. Dar faptul că stai tot timpul cu suferința omului, că-i dai un diagnostic greu, că nu ai control total asupra evoluției bolii, ca alte specialități, nu este ușor. Majoritatea pacienților mă întreabă: ”Câte șanse de vindecare am?”. Dincolo de ce am învățat, nu pot să-i spun mai mult de 50-50, ca răspuns al organismului la chimioterapie. Omul, dacă nu-i pregătit psihic să lupte cu boala și nu-i are pe cei dragi aproape, poate reacționa nu tocmai bine.

– Cea mai scurtă și cea mai lungă discuție cu un bolnav?

– Ca să prezint situația, mai puțin de 20 de minute n-ai cum, fiindcă apar tot felul de întrebări. Cel mai mult – 2 ore. Un pacient care-ți vine o dată la 3 săptămâni, jumătate de an, trebuie să vorbești cu el de fiecare dată, măcar 15-20 de minute: îți spune cum se simte, ce-o mai făcut, are nevoie să se și descarce emoțional, să-i spună cineva ce e rău în viața lui, de ce tocmai lui… te face părtaș, vrând-nevrând, la tragedia lui. Eu îi și ascult.

– Ce vă face să rămâneți aici?

-Nu zic că nu mi-i dor, de Cluj mai ales. Sunt ortodoxă și din inimă cred că, acum, Dumnezeu vrea să fiu aici. Asta e menirea mea, răspund nu în fața oamenilor, ci a lui Dumnezeu. Deși uneori îmi vine să las totul și să plec. Dar, dacă n-aș fi fost medic în afară, n-aș fi știut să prețuiesc ce are medicul român în România și nu știe a prețui – timpul. În Franța, programul la spitalul din Paris era de la 9 până la 6.30 seara, mai făceam pe drum 3 ore dus-întors, iar două weekend-uri pe lună le lucram. Acolo, poate nu trebuia să mă implic personal atât de mult ca aici, aș fi fost ca un funcționar, mulțumită financiar și fără satisfacții profesionale, doar că mai puteai face un pic de cercetare. Aici am constatat că sunt oameni cu aceeași atitudine ca cei de la Cluj.

Cristina IORDACHE

Parteneri

Mesagerul Bacău Efectul fraților Pavăl la Carrefour: livrările de fructe și legume românești au crescut cu 60% ZCH Șapte persoane reținute după cele 60 de percheziții din Neamț, Iași și Suceava. Aproape 800 000 de țigarete și importante sume de bani, ridicate de anchetatori NewsEdge Madona Dudu și povestea icoanei făcătoare de minuni care veghează Craiova de trei veacuri BusinessEdge Analiză: Bursele europene sfidează „blestemul” din august. 5 crize explică reputația proastă a lunii