Un ritual popular, săvârșit în ziua praznicului Sfântului Mucenic Haralambie, era confecționarea «cămeșii ciumei». Într-o singură noapte, nouă femei, alese după anumite criterii, torceau tortul, năvădeau firele, țeseau și coseau cămașa ciumei, pentru ca, înainte de ivirea zorilor, să fie agățată într-un copac de pe hotar sau să fie îmbrăcată o păpușă, confecționată din paie și pusă în calea ciumei.
În unele sate, prin gura acestei cămăși, treceau toți membrii obștii. În alte zone, era considerată protecție magică tragerea unei brazde cu plugul. Aceasta trebuia trasă de boi negri de-a lungul hotarului.
Sfântul Haralambie este considerat, după mai multe surse, cel mai bătrân mucenic dintre cei prăznuiți de creștini. A fost episcop al cetății Magnezia din Asia Mică, Turcia de astăzi. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat, din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei. Mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la zeii păgâni, Haralambie a fost martirizat în anul 202. Canonizat fiind, este prăznuit de toate bisericile creștine pe 10 februarie.
Când a trecut în lumea celor drepţi, în marea lui iubire de oameni, sfântul a cerut să fie răsplătit de Dumnezeu astfel: ”Rogu-mă ca, oriunde se vor pune moaştele mele, să nu fie niciodată foamete, şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru nevoile oamenilor”.
În tradițiile populare, Sfântul Haralambie este imaginat ţinând Ciuma în lanţ, gata s-o sloboade asupra celor ce nu-i respectă ziua. Haralambie se suprapune, într-o oarecare măsură, Arhanghelului Mihail, căci se crede că el ia sufletul celor ce mor. De aceea, celui ce nu-i cinsteşte sărbătoarea îi iese sufletul în chinuri şi tot el porunceşte Morţii chinurile la care să-l supună.
Altfel, Haralambie este un sfânt favorabil, protector al gospodăriei şi al sănătăţii oamenilor. De aceea, în ziua aceasta, preoţii fac apă sfinţită din care oamenii beau, apoi se spală şi, în cele din urmă, stropesc gospodăria, iar restul îl aruncă în fântâni.
În unele zone, în această zi, oamenii duceau la biserică mălai, grăunțe și sare. După ce erau binecuvântate de preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau, însă, o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora. Aceste gesturi profilactice erau menite să ţină departe boala primejdioasă, atât pentru oameni, cât şi pentru animalele domestice.
De ziua Sfântului Haralambie, gospodinele găteau și dădeau de pomană turte dulci cu miere, colivă, covrigi, toate simbolizând belşugul.
* Haralamb de ciumă frate cu Atanasia ciumelor
Această sărbătoare are o ”soră” în Calendarul popular, pe 18 ianuarie. Este vorba despre ”Atanasia Ciumelor”, sărbătoare peste care s-a suprapus praznicul Sfinţilor Atanasie şi Chiril, considerați, şi ei, apărători de boli. Tradiţiile orale, care se îndepărtează de cea a Bisericii, spun că cei doi arhiepiscopi ar fi fost doi sfinţi ce trăiau într-un bordei: unul era şchiop şi celălalt chior. Maica Domnului a venit la ei şi i-a tămăduit cu o apă miraculoasă.
Sărbătoarea este ţinută de femei, în special de cele care au fete de măritat, pentru ca acestea să fie ferite de necurățenie şi nenoroc, dar şi de celelalte gospodine, ca să nu facă bube, de orice fel, să nu aibă dureri de oase şi de încheieturi, pentru ca dobitoacele să nu capete dalac (bubă rea), ciumă şi ”să nu se şchiopeze”, iar puii lor să nu iasă sluțiți.
Despre Sf. Haralambie, circulă multe legende, toate încercând să explice marele har cu care a fost învestit de Dumnezeu: ”Sfântul Haralambie, care fusese dintru-întâi cioban la oi, a învăţat de la un doftor lecuirea tuturor felurilor de boli şi, tămăduind oamenii fără plată, lumea l-a făcut Sfânt. Ivindu-se însă într-un rând Ciuma, oamenii au început să moară cu droaia şi, în puţină vreme, a rămas singur, singurel”.