TRADIȚII Dragobete și Ion Cap de primăvară

Dragobetele este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni. Asemenea unui sfânt occidental, Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme, pe 14 februarie, sărbătoarea din 24 era menită să asigure venirea unui an roditor, în ultimă instanță, norocos. În plus, tot acum se manifesta și magia întoarcerilor. Cloștile se întorceau la cuib, vitele se întorceau de la iesle, copiii se întorauc de la mâncare. Aceste ”semne” reprezentau în magia populară o dovadă de spor, de un viitor trai bun.

Flăcăii și fetele ieșeau afară, la câmp, unde făceau horă și petreceau astfel cu multă veselie. Băieții plecau împreună cu fetele după urzici.

* Ce făceau tinerii de altădată de Dragobete pentru a fi iubiți

Băieții și fetele au credința că, în această zi, trebuie și ei să glumească, să respecte sărbătoarea, pentru a fi îndrăgostiți tot timpul anului, cântând ”Dragobetele sărută fetele”. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se credea că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat și viceversa.

Femeile mai curajoase căutau numai mâna să o pună pe un bărbat străin, crezând că astfel vor deveni drăgăstoase pentru tot restul anului.

Dacă timpul era favorabil, fetele și feciorii, adunați în cete, ieșeau în pădure hăulind și chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelul și brândușa de primăvară.

”Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători de peste an”, scria etnologul I. Ghinoiu.

Prin unele zone, exista obiceiul ca feciorii și fetele ”să se însoțească”, adică ”de a se înfârtăți” și ”de a se însurăți”. În ziua aceasta, se îmbrățișau și se sărutau, își jurau că nu se vor supăra sau minți și că se vor ajuta la nevoie. Fiecare fată trebuia să facă glume cu un băiat, ca să se poată mărita mai curând, ziceau unii bătrâni.

Dragobetele se ținea și pentru trai bun în familie. Cei mai gospodari spuneau că, de Dragobete, dacă se începe orice lucru va merge cu spor. Se scutura, se așeza în casă, ”ca să vie binele și averea”.

Lumea ținea sărbătoarea ca să le meargă bine păsărilor, să se înmulțească, să fie sănătoase, să aducă folos lumii. ”De aici înainte păsările încep să ouă”, spuneau oamenii de la sate.

* Superstiții de Dragobete

Cel ce lucrează de Dragobete ”va ciricăi ca păsările toată viața”. ”La multe femei care n-au ținut Dragobetele le-a ciricăit continuu în cap. Altele au rămas văduve”, speriau fetele mai tinere pe mamele lor, care nu le lăsau la întâlnire cu feciorii.

Femeile în toată firea spuneau că această zi trebuie ținută, altfel se strică ouăle sub cloști și nu mai scot pui.

”Nu trebuie să te cerți cu soția în casă și nici c-o altă femeie, că-ți merge rău”, ziceau bătrânii feciorilor.

Prin alte părți, oamenii nu lucrau fiindcă se temeau ca păsările să nu le mănânce porumbul: ”Cine lucrează în această zi îi mănâncă păsările toate semănăturile”.

Nici sănătatea nu era ocolită de Dragobete. Babele doftoroaie spuneau că cine nu-i ține ziua este client sigur al frigurilor.

La Dragobete, țărancele, ca să nu îi prindă soarele pe copiii lor, le legau de gât ”un șinorel din arnici roșu împletit cu bumbac alb”.

Dragobetele, dacă este respectat, ”te ferește de arsuri” și tot în această zi, se aprindea prin case rădăcină de iarbă-mare, pe care o vindeau țigăncile în șiruri. Acest obicei se ținea până după Mucenici.

* Tradiții de Sântion de primăvară

Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul se celebrează pe 24 februarie. Din Sfânta Evanghelie, cunoaștem că Irod, la un ospăț, a poruncit tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. ”Fiind tăiat cinstitul cap al sfântului Ioan Înainte Mergătorul, l-a luat în tipsie necurata jucătoare și l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea ca nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup. Deci ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei”.

În Calendarul popular, sărbătoarea religioasă Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul este numită Cap de primăvară, iar prin unele zone este ”Întâie babă”.

Se ținea pentru că o zi a lor au și păsările: ”Din ziua de Sântion de primăvară se dezleagă gura la păsări”. De Cap de primăvară sau de Dragobete, se spunea că se împerechează toate păsările. ”Dacă nu se împerechează în această zi, rămân tot stinghere, până la Dragobetele din anul viitor”, ziceau bătrânii cunoscători ai mersurilor timpurilor.

”Dacă o pasăre nu s-a împerecheat în această zi, nu se mai poate împerechea și umblă ciripind din loc în loc până moare”.

Se povestea că, demult, cineva a lucrat în această zi și vara nicio pasăre din bătătură nu i-a făcut ouă. Altora nu le-au căzut găinile, să le clocească ouăle, și n-au scos niciun pui. Altora uliii le-au luat puii sau au murit de boală. Cei ce țineau aveau bătătura plină de păsări. Și ale vecinilor veneau tot acolo.

* Tradiții uitate: Bobii

”Noaptea ultimă a câșlegilor de iarnă este și timpul farmecelor și al vrăjilor de dragoste. Fetele care doresc să-și vadă viitorul soț se duc în această noapte, cu lumânări aprinse, la o apă curgătoare și, pe când aruncă tăcând usturoi și bob în apă, se pleacă ele adânc cu lumânarea peste fața apei și văd atunci chipul aceluia care le va fi soț.

În această noapte își taie și vrăjitoarele nuielele de alun, cu care pot aduce apoi, prin farmece și vrăji, pe cei amorezați. O nuia de alun servește celui fărmecat drept cal, care-l duce prin aer la iubita sa.

Tineretul se ocupă în această noapte și cu așa-numitul oracul de bob sau cu bobii, la care este procedura cea mai simplă următoarea:

Se trage cu un cărbune de pământ un cerc mic și se aruncă în cerc de către o fată, dintr-o depărtare anumită, zece bobi și, după cum cad mai mulți sau mai puțini bobi în cerc sau afară de cerc, se hotărăște apoi de este amorul norocit sau nenorocit, precum zice și cântecul:

Trage, mândro, cu bobii,

Nu-ți mai lăcrima ochii.

De-a cădea bobii în zece,

Să știi că dorul nu-mi trece.

De-or cădea bobii în opt,

Să știi că-mi e dor de tot.

De-or cădea bobii în cinci,

Să știi că eu sunt pe-aici.

De-or cădea bobii în doi,

Să știi că sosesc la voi,

Să ne iubim amândoi.

Iar de-a mai rămânea un,

Să știi că eu vin nebun

Pe-o prăjină de alun.

Cu Dumineca albă se sfârșește și timpul voios de câșlegi și de amor al tineretului român de prin sate.” – Simion Florea Marian, ”Sărbătorile la români. Studiu etnografic. I”.

* Povestea zilelor săptămânii

În imaginarul ţărănesc, zilele au şi ele sufletul lor, ”sunt aşa, ca nişte făpturi”, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat.

Se povesteşte că ”Luni” e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi.

”Marţi” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani.

”Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, iar ”Joi” e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai.

”Vineri” e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora ”Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe ”astă lume”. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, ”căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

Avem noroc că vine ”Duminica”, zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că ”Duminica” e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.