Situat mai aproape de comuna Ştefan cel Mare, deşi, administrativ, face parte din comuna Bodeşti, satul Corni este genul acela de loc unde te întorci în trecut din clipa în care ai trecut de indicatorul de localitate. Nu există niciun centimetru de asfalt, toate drumurile sunt de pământ răscolit de roţile maşinilor şi condimentat cu ingrediente în funcţie de sezon: bălţi şi noroi când plouă, praf generos când e secetă. Apoi, nu există absolut nicio instituţie funcţională.
Şcoala şi grădiniţa, care se aflau în acelaşi imobil, s-au închis după ce clădirea a fost renovată, la fel ca în multe alte locuri. Dispensarul, renovat şi el, are uşile încuiate, iar Căminul cultural adăposteşte – după cum am putut vedea prin ferestrele demult nedeschise – nişte scaune aşezate unele peste alte, câteva paturi (în caz că se mai organizează vreo tabără, să aibă unde dormi copiii) şi, într-o altă încăpere, nişte mese lungi, probabil de pe vremea când la Corni se mai ”întâmpla” vreo nuntă.
În tot satul, în care sunt case nelocuite la tot pasul, există doar biserica – de care se leagă evenimentele de pe parcursul unui an întreg – şi magazinul – pe lângă care poţi trece liniştit, pentru că este, de fapt, într-o cameră a unei locuinţe.
Despre biserica, absolut specială de la Corni, Mesagerul de Neamţ a scris de acum 4 ani, dar magazinul, cu viaţa lui, este poate singurul pol ”social” , în care poţi găsi oamenii liberi, aşa cum sunt ei dincolo de credinţă şi de experienţele de viaţă. Şi au un fel anume de a-şi spune păsurile. Fără să dea cu bâta în capul cuiva, dar folosind cuvintele potrivite ca să lovească acolo unde trebuie. Expresii de genul ”primarul nu vine la noi, pentru că-şi strică maşina” sau ”a venit cândva un prefect şi a dat ordin să ne pună autobuz, dar n-a anunţat pe nimeni, autobuzul a plecat gol şi a doua zi l-a scos de pe traseu că n-avea călători” sunt absolut elocvente pentru felul în care se trăieşte în sat.
* ”Nici câine nu mai am, că a murit de bătrâneţe. Am o mâţă, atât.”
La Corni, există curent electric, apă în tot satul – cu mici excepţii, pentru că, din cele 37 de case locuite, mai sunt unele nebranşate la reţea -, internet şi cablu tv, iar semnal telefonic numai pe coline. O mână de oameni însufleţeşte localitatea, mai toţi bătrâni.
Cea mai în vârstă femeie în sat, care a împlinit 102 ani şi devenise simbolul senectuţii, s-a mutat la fiica ei, la Piatra Neamţ, pentru că nu-şi mai putea purta de grijă. Au rămas cei de 85-90 de ani, care, deşi se ajută de baston pentru a putea merge până la magazin după o pâine, reuşesc să-şi pună straturi în curte, să ude florile şi să crească măcar o pisică, dacă la animalele ”folositoare” au renunţat.
”Ţineam vacă şi porci, şi găini, dar nu mai pot. Nici câine nu mai am, că a murit de bătrâneţe. Am o mâţă, atât. Nici nu mai vreau să ţin, că animalele te leagă şi, dacă mă duc eu, cine le are de grijă? De unde sunteţi, de la Piatra Neamţ tocmai? Şi aţi venit atâta loc numai ca să ne vedeţi cum trăim? Mare lucru! Nu mai ţin minte de când n-a venit cineva să ne întrebe. Bine că nu stăm în grija altora, că amar ne-ar fi”. După scurta destăinuire, bătrâna, care a mărturisit că nu mai ştie exact câţi ani are, dar sigur peste 80 – pentru că a fost ultima aniversare când a fost sărbătorită-, ne-a arătat două case părăsite, vizavi de locuinţa ei, de o parte şi de alta a unei uliţe.
Tristă privelişte: ferestre lăsate, curţi care se vede că n-au mai fost măturate demult… Singura parte ”vie”: o fântână cu obloane albastre, de unde mai vin cei nebranşaţi la reţea, să ia apă, în găleţi de tablă, pe care le cară, cu greu, sute de metri până la casele lor.
Orice apariţie a cuiva străin într-un cătun, în care fiecare ştie exact şi câte straturi de usturoi a pus vecinul, este aprig discutată. Aşa se explică, probabil, faptul că, imediat ce s-a dus vestea că a apărut o maşină de la Piatra Neamţ şi cineva a întrebat de magazin, toată lumea şi-a amintit că are ceva de cumpărat. Cât timp am stat în magazinul sătesc, de vorbă cu patronii – soţ şi soţie, singurii afacerişti din toată localitatea -, s-au perindat prin faţa tejghelei oameni care aveau de cumpărat de la o cutie de margarină până la o mână de bomboane de post. Oameni simpli, unii cu hainele de lucru ferfeniţă, dar zâmbitori, dornici să intre în vorbă şi să împărtăşească din povestea lor cuiva absolut necunoscut, cu acea lejeritate cu care ar povesti nepoţilor amintiri din copilărie.
* ”Am fost la referendumul pentru familie. S-a votat la Corni 100%”
”Mă cheamă Elena şi am 80 de ani. Dacă spuneţi că nu-i arăt, aşa o fi, că eu nu ştiu cum arată doamnele de la oraş. Nu mă deranjează nimic pe aici. Doar mai vin vulpi şi ne mănâncă găinile. În rest, hoţi n-avem, ţigani nu sunt. De ce să mă plâng?” .
”Păi avem! De ce să nu ne plângem?”, intră în vorbă un bărbat. ”Pentru că Pietricica a fost declarat munte şi este, de fapt, un deal, iar noi avem altitudine mai mare şi nimeni nu ştie de Corni. Că, după ce Pietricica a fost declarat munte, s-a revenit şi s-a recunoscut, oarecum, că e doar deal. Dar tot nu se spune, aşa, cum să zic, oficial, că la Corni este cel mai înalt deal din judeţ şi numai Ceahlăul e mai mare. Nu că ne-am mândri cu asta numaidecât, dar, totuşi, noi chiar nu însemnăm nimic? Uite, Gheorghe a stat toată ziua azi la poartă şi a aşteptat poştaşul să-i aducă pensia. S-o fi gândit el că stă pe cel mai înalt deal din Neamţ? Nu! S-o fi gândit el că, poate, peste 20 de ani, satul ăsta n-o să mai fie? Şi nici poştaşul nu va mai veni, că unde să vină sau de ce? Nu! Gheorghe s-a gândit ce vrea el să cumpere din pensie, acuma, azi. La sat nu se gândeşte. Aşa e şi cu ţara. Au plecat copiii. S-au dus în străinătate mulţi. Şi-au găsit rost. Dar bătrânii au murit în urma lor. Or mai fi 40 de oameni, poate, în sat. Nu ştiu, că a dat părintele pomelnic să ne rugăm pentru noi în post, dar nu-l am la mine, e acasă. Sunt puţini. Şi fiecare cu ale lui. Nu se mai întoarce nimeni. Nu-i autobuz, că nu-i drum, pe unde să meargă? Şcoala e închisă, asta înseamnă viitorul, nu mai şcoală în sat, e clar. Numai la votare se mai deschide şcoala. Am fost la referendumul pentru familie. S-a votat la Corni 100%. Şi? Ce-am folosit? Nu avem un metru de asfalt. Dar ce pretenţii şi ce aşteptări să ai? Când scrie pâine «înpletită» la magazin pe perete, preţ -2,50 lei. Te întrebi aia împletită, corect, cât o fi? Nu te mai întrebi, ca n-are rost! Nici nu contează!”.
Lumea, în general, în afară de biserică, ştie de straturi, cartofi şi fasole. Şi, pe de o parte, e bine că e aşa şi că ”civilizaţia” nu i-a contaminat pe săteni. Din frânturi simple, ansamblul – evident, rudimentar – are un farmec aparte. Sigur greu de găsit în alte sate, deja evoluate. Dar seninătatea oamenilor de la Corni e unică, poate şi prin statutul ei nerecunoscut oficial.
* Se face discotecă cu punct de prim-ajutor
Magazinul din sat, util doar pentru urgenţe, că, în rest, au grijă copiii, rudele şi cunoscuţii să se ocupe cu aprovizionarea celor aflaţi în neputinţă, merge la un nivel de încasări de 70 de lei pe zi. Controalele şi impozitele sunt, însă, la parametrii oricărei firme de prestigiu. Aceleaşi rigori, dar condiţii complet diferite.
În ziua de 11 martie, de exemplu, din puţinele produse care trebuiau cântărite, nu se putea stabili niciun gramaj. Picase curentul, probabil pentru că viteza vântului a fost mai mare decât rezistenţa firelor. Pentru un sat, care rămâne izolat la mai fiecare viscol, pentru că drumul (judeţean, totuşi, în acte) spre Bodeşti se înzăpezeşte constant pe timp de iarnă, acesta părea cel mai mic neajuns. Oamenii s-au obişnuit, demult, să nu se mai împiedice în detalii, care, în fond, nici nu au nicio legătură cu lumea în care trăiesc.
”La noi nu se întâmplă decât hramul, la care vine lume. Şi o masă importantă s-a făcut ieri, pentru că a împlinit părintele 17 ani de când slujeşte la noi. În rest, este hramul de primăvară, care marchează momentul când s-a mutat biserica din zona Romanului la noi. Aici era pădure. Oamenii au tăiat copacii şi au făcut case şi şi-au adus o biserică. Mai este un hram de Sfântul Ilie, altul de Sfântul Nicolae, mai este de Sfântul Ioan Evanghelistul şi mai este unul în septembrie”, spune un bărbat care pare să cunoască istoria locului. Contrazis, oarecum, de doamna în vârstă, care s-a recomandat Elena şi este de părere că părintele, care este motorul comunităţii, este singurul care ar putea face câte un hram în fiecare săptămână, dacă şi-ar propune asta. Oricum altceva, nu se întâmplă.
Ziua comunei este la Bodeşti, iar singura investiţie care se conturează – un magazin la intrarea în sat, aflat, deocamdată, la stadiul de clădire abia tencuită -, ar avea nevoie şi de punct de prim-ajutor, dacă îşi respectă al doilea statut anunţat şi anume cel de dicotecă. În Corni, sunt cu totul 6 adolescenţi, deci este de presupus că restul clienţilor ar trebui să fie din altă categorie de vârstă. Şi să vină, fie şi măcar din curiozitate, având în vedere că alt divertisment nu au la îndemână.
* ”La 5,30 mă trezesc, ca să prind autobuzul de 7”
Umorul şi capacitatea de a trece peste ”detaliile lumii moderne” nu rezolvă, însă, problemele de fond. O mână de oameni bătrâni se urcă în microbuzul şcolar, ca să meargă la medic, la Bodeşti, cu binecuvântarea primarului, care n-a găsit o altă soluţie. Oricum, copii de şcoală sunt puţini şi rămâne destul loc în maşină pentru bătrânii suferinzi.
Cei mai mulţi au probleme cu inima şi cu diabetul, dar le duc pe picioare şi-şi văd de ale lor. Îşi amintesc doar că joia, când e zi de târg, au şanse mai multe să se întoarcă acasă cu vreo căruţă sau cu vreo maşină, fără sa mai aştepte sfârșitul cursurilor, ca să vină tot cu microbuzul şcolar.
Sunt şi unii care nu mai pun preţ pe nimic şi cred că baletul cu bastonul nu li se potriveşte în niciun fel, sub niciun pretext. Aşteaptă să moară, pur şi simplu, dar se uită cu îngrijorare spre ce lasă în urma lor: ”Copiii ăştia, ca să meargă la şcoală, se trezesc la 5,30 dimineaţa, merg până la Bordea să ia autobuzul şi pleacă la Piatra Neamţ. Se întorc la 3 după-amiază, mai ajută părinţii, au lecţii şi o iau de la capăt. Le trebuie curaj să reuşească”.
Trei băieţi şi trei fete din tot satul pleacă, dimineaţa, spre şcoală, în alte localităţi. Raluca are 15 ani şi învaţă la Colegiul Naţional ”Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ. Mirel are 19 ani şi face cursuri profesionale la Colegiul Tehnic Forestier, unde învaţă şi Cătălin, care este în clasa a IX-a. Simona este în clasa a IX-a la Colegiul tehnic ”Gheorghe Cartianu”, iar Robert merge la şcoala din comuna Ştefan cel Mare. Este în clasa a VII-a, la fel ca Iustina, fiica preotului, care învaţă, însă, la şcoala din Bodeşti.
Dintre toţi, Raluca ştie sigur că vrea să rămână la Corni: ”Mie îmi place locul ăsta. Poate că nu-mi închipui cum ar fi să stau la bloc. Eu vreau afară, în natură. Şi când vin de la şcoală, mă schimb şi mă duc la animale. Avem vacă, 3 porci, cal, 15 oi, păsări, doi câini, vreo 10 mâţe care nu-s toate ale noastre, dar le dăm şi lor de mâncare. E de treabă cu toate şi-mi place să fac. Dar şi învăţ. Vreau să mă fac învăţătoare sau să dau la drept să merg să lucrez în poliţie sau în justiţie. Nu m-am hotărât exact, dar, oriunde aş ajunge, cred că aş putea să fac naveta şi să stau la Corni. Acum zic şi eu, nu ştiu cum voi gândi peste nişte ani. Dar locul ăsta are farmecul lui şi-mi place pentru că face parte din mine. Cunosc fiecare groapă, fiecare şanţ, ştiu de ce să mă feresc când se face noapte. Ştiu fiecare om, cu povestea lui cu tot. E un fel de atmosferă, pe care cei din afară n-o pot înţelege, probabil. Eu aici mă simt la locul meu, ca să spun aşa. Speranţe nu ştiu câte sunt pentru satul ăsta. Oamenii sunt bătrâni. A venit o singură familie, cu 3 copii anul trecut, adusă de părintele, şi a fost evenimentul comunităţii. Poate se va schimba ceva în viaţa mea, nu am de unde să ştiu, dar astăzi, acum, sunt hotărâtă că nu vreau să mă despart de Corni şi sigur că sunt convinsă că niciunde pe pământ nu e ca aici”. (Cristina MIRCEA)
FOTOGALERIE
