Biserica din Corni – „inima” satului fără școală și fără dispensar GALERIE FOTO

Într-un cătun cu doar 35 de familii, planificat să fie ras de pe fața pământului în 1989, pe cel mai înalt deal din județul Neamț, în comuna Bodești, se află o biserică din lemn, rămasă în „viață” prin voia lui Dumnezeu și prin truda oamenilor. Deși sătucul este la capătul unui drum anevoios, de pământ, cu multe porțiuni de urcuș pieptiș, drum județean doar cu numele, din depărtare se vede tricolorul fluturând în curtea primei căsuțe. Același tricolor veghează întreaga așezare de pe un stâlp înalt din fața bisericii, iar în interior lumânările de rugăciune au, și ele, ornamente tricolore.

Deși e zi de mijloc de săptămână, la poarta bisericii „Sfântul Ioan Bogoslov” este parcat un microbuz de Prahova. Câțiva oameni, cu preotul lor cu tot, au bătut atâta drum ca să vadă bisericuța din lemn despre care mulți nemțeni nici nu știu că există.

”Când am venit aici, n-am găsit niciun costum popular și nicio psaltire în tot satul”

„Satul este înconjurat de teren arabil, iar șefii de partid dinainte de 1989 voiau să radă tot și să cultive pământul. Majoritatea familiilor au plecat și au rămas doar câțiva bătrâni, să aștepte buldozerele. Numai că Dumnezeu a rânduit altfel”, spune preotul paroh Nicolae Capșa.

Venit de la Câmpulung Moldovenesc, pe 2 martie 2002, părintele a găsit biserica într-o stare de care nici nu vrea să-și mai amintească. Căptușeala de scândură de la exterior, dar și lambriul interior erau vopsite în gri, probabil din vremea apariției vopselurilor de magazin, care au „îmbrăcat” generos multe biserici din lemn. La Corni, oamenii au fost mai harnici decât prin alte părți și au decis să-i dea o „față nouă” și catapetesmei, așa că au vopsit foița de aur cu bronz de sobă. Ușa de la intrare, cu broasca originală, fusese și ea „înfrumusețată” de mai multe ori, de-a lungul anilor. Cu totul avea 6 straturi de vopsea. Iar pe măsură ce unul de afuma, la fel ca tot interiorul bisericii de altfel, oamenii mai cumpărau câteva cutii de vopsea și se apucau de treabă. Cel mai rău arăta pridvorul, care a fost îmbrăcat cu scândură, vopsită, desigur, în mod repetat și conștiincios. Bârnele din stejar, sculptate cu trudă de meșterii care au ridicat lăcașul, au fost nivelate cu barda și cioplite în profunzime, ca să poată fi fixate riglele care să suțină scândura. Iar inscripția originală, din stânga ușii de la intrare, era acoperită cu totul. Mama preotului, bucovineancă harnică și curată, a început să plângă când a îngenunchiat pe țoalele de codițe și a simțit stratul de colivă mucegăită de dedesubt.

„Oamenii erau munciți de dimineață până noaptea la CAP și educați să nu mai știe altceva”, spune părintele Capșa. „Aproape că nu-i mai interesau rădăcinile. N-am găsit niciun costum popular și nicio psaltire în tot satul”.

În 2005, au început lucrările de restaurare. Cu foarte puțini bani, dar cu multă dăruire, părintele și, mai ales, soția lui Anemona Capșa – descendentă a celebrei familii din București și fost grafician la Muzeul Satului din Capitală – au lucrat vreme de 5 ani la recâștigarea aspectului original al bisericii. În timp, ca semn că lucrarea se face în voia lui Dumnezeu, cum spune părintele, au apărut tot felul de oameni dornici să ajute și, așa, timp de 5 ani, s-au strâns toți banii necesari pentru restaurare.

„Am reușit să recuperăm pridvorul, am întors bârnele sculptate, deși se văd pe ele urmele ciopliturilor făcute pentru rigle și am pus în valoare arcadele, care erau complet acoperite, și inscripția”, povestește părintele paroh.”Numai cine face lucrurile cu mâinile lui poate înțelege câtă muncă este într-o astfel de lucrare. Doar pentru curățarea ușii de vopsea a fost nevoie de două săptămâni. Acum, cine se uită la ea spune că n-a fost vopsită niciodată. Eu, care știu cum arăta, văd însă micile imperfecțiuni”.

Stranele vechi, care erau și ele „victimele” vopselei de magazin – de culoare albastră, nu gri ca restul ansamblului – au fost înlocuite cu altele, frumos de simple, din lemn curat, doar lăcuit, fără despărțituri, așa că seamănă cu niște lavițe din casele vechi țărănești. Pereții interiori au fost îmbrăcați în rigips alb, lăsând la vedere consolele îmbinate în cap de cal. Catapeteasma din lemn de tei, datată 1783, a fost doar curățată de bronz și de fum, dar necesită o restaurare serioasă și minuțioasă, mai ales că este afectată de cari.

Icoană în cărbune, veche de 200 de ani

Odată cu lucrările de consolidare și restaurare, s-a umblat la sfânta masă din altar, locul sigilat, în care sunt puse icoane, de obicei și cele ale ocrotitorilor lăcașului, și apoi „îmbrăcate” în ceară. Nimănui nu-i este permis să le dezvelească decât cu binecuvântare de la superiorii ierarhici, pe baza unei motivații bine întemeiate. După sute de ani, când a fost curățată masa din piatră, doar una din icoane a fost găsită intactă. Paradoxal, nu era una din lemn, care să fi rezistat sub stratul de ceară, ci una simplă, din hârtie, lucrată cu cărbune. Îl reprezintă pe Sfântul Ioan Evanghelistul, ocrotitorului inițial al bisericii. Acum este unul dintre odoarele de preț din lăcașul de cult, asupra căruia stăruiesc minute în șir ochii musafirilor, uimiți că hârtia a învins lemnul. La loc de cinste este păstrat și un pomelnic – din lemn de astă dată, pe care se vede clar data – 25 iunie 1819. Alături de cărțile bisericești vechi, unele din jurul anului 1800, o piesă rară, care se mai întâlnește astăzi în puține biserici, este candelabrul cu lumânări, dotat cu contragreutate și lanț făcut la forjă.

Tetrapodul este, de asemenea, original și a avut norocul să scape de elanul sătenilor specializați în întins vopseaua cu pensula. Este străjuit de cele patru lumânări cu ornamente tricolore, «vecine» oarecum cu două lumânări în formă de piramidă, tricolore și ele, așezate în firidele din peretele care separă pronaosul de naos.

După ce s-au văzut scăpați de CAP și de buldozerele care amenințau să le radă casele, oamenii s-au întors către rădăcini și au început să pună la locul cuvenit simbolurile care-i definesc. S-au unit în jurul bisericuței și pentru că acolo li-s morții și întregul trecut, dar și pentru că este singura „instituție” pe care o mai au în sat (grădinița, școala și dispensarul și-au închis porțile demult).

„O bijuterie absentă din orice strategie județeană”

Singura referire despre biserica din Corni de pe site-ul Primăriei Bodești, e un text scurt, asemănător celui de pe wikipedia, dar fără mențiunea că este monument istoric. La secțiunea „instituții publice”, din care se deschide apoi capitolul „culte”, există câteva rânduri, singura formă de promovare aleasă de administrația locală: „Biserica a fost construită în 1783, de Ancuța Sturza, pentru satul Muncel , din ținutul Romanului. Strămutându-se așezarea și rămânând izolată și nefolosită, a fost adusă în satul Corni, pe la jumătatea secolului trecut”. Mai sunt câteva vorbe despre arhitectură, este menționată inscripția cu litere chirilice: ”Această sfântă biserică am făcut-o eu Licu Tastu la 7291 adică în anul de la Hristos 1783”. Și două propoziții de încheiere:

„Cu excepția ușilor împărătești, catapeteasma nu are sculptură, fiind acoperită cu icoane din secolul al XVIII-lea. Dintre obiectele și cărțile de cult care s-au mai păstrat , trebuie să amintim, Epitaful din 1783, dăruit probabil de Ancuța Sturza și Evanghelia tipărită în 1780 la București”.

Ochiului critic al comisarului Vitalie Josanu, ofițerul responsabil cu patrimoniul cultural al județului, nu puteau să-i scape detaliile: „Este o bijuterie din lemn, care a fost supusă unor intervenții ce au făcut-o să-și piardă puțin din aspectul original. Sunt niște lambrisări exterioare acolo și o tencuire cu ciment a fundației, plus o cutie pentru aerul condiționat, care te cam fac să te întrebi dacă ai ajuns la sfânta biserică ori la crâșma satului. Interiorul, însă, continuă să impresioneze. Un pridvor cum rar găsești în județ, pereți din bârne masive și un decor ce-ți sugerează o certă influență ardelenească. Biserica este bine îngrijită și are iconostasul original. Nu a ridicat probleme deosebite, astfel încât atenția prioritară s-a concentrat spre alte obiective care «strigau mai tare după ajutor». Este un obiectiv ce merită vizitat, impresionează, doar că – din păcate – este departe de un drum practicabil, și absent din orice «strategie județeană» de cheltuit bani pe turism. Cu drumul dintre Corni și Bodești nu se laudă nimeni atunci când își scoate în față reușitele administrative”. (Cristina MIRCEA)