De strajă moștenirii lui Ion Creangă: ”A fost un om mare, și la stat, și la sfat”

Roxana Elena Diaconu, absolventă a Facultății de Istorie din Iași și master în istoria evreilor și ebraistică, este muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, din cadrul Complexului Muzeal Județean Neamț și a mai fost prezentă în paginile Mesagerul. Cum, însă, fiecare martie a ajuns să fie dedicat marelui Ion Creangă, iar ea este cea care, de opt ani, s-a ocupat în special de zestrea povestitorului humuleștean, o nouă discuție cu Roxana Diaconu este, în egală măsură, plăcută și instructivă.

– Cum l-ați caracteriza dvs. pe Ion Creangă?

– Cel mai adesea, cunoscându-l pe scriitor în lumina celor învățate la școală, tindem să-l reducem, ca substanță. Îl limităm doar la statutul de clasic al literaturii și de creator al primului Abecedar modern. Lucrând de ceva vreme și pentru Ion Creangă, am descoperit că omul din spatele cuvintelor este fabulous!

Având un ascuțit simț al ridicolului și dorind cu orice chip să-și depășească condiția intelectuală, Ion Creangă a parcurs un drum sinuos, de la elevul care știa de frica Sfântului Nicolae făcătorul de vânătăi până la statutul de membru de onoare al Academiei Române

– Ce nu știe lumea despre Ion Creangă și dvs. știți?

– Cred că mai realist era să întrebați dacă mai știe lumea ceva despre Ion Creangă. Scriitorul este cunoscut temeinic de cei din generațiile de dinaintea anilor ’90, perioada în care cititul era firesc, nu doar o obligație școlară. În schimb, despre omul Creangă, încă mai sunt aspecte care pot uimi.

În ciuda autoironiei, întâlnită în toată opera, la adresa calității sale îndoielnice de școlar, Ion a reușit să obțină calificative mai mult decât onorabile, mereu terminând fiecare ciclu de învățământ printre primii, fapt care i-a asigurat recomandările atât de necesare pentru a putea accede mai departe. Poate uimi, dar celebrul humuleștean a fost, timp de 6 luni, student la Facultatea de Teologie, care, din păcate, după perioada amintită, s-a închis, din lipsă de cursanți.

Fiu dedicat familiei, Ion și-a întreținut propria gospodărie, dar, în același timp, a oferit sprijin generos familiei din Neamț, care era puternic strâmtorată de datoria acumulată în urma morții lui Ștefan sin Petrea Ciubotarul. Și-a adus frații Zaheu și Teodor și pe sora Ileana la Iași, unde au fost înscriși în școli.

Decretul de învățător al scriitorului a fost semnat de Cuza, în 1864. A fost proprietar de tipografie, împreună cu alți învățători. Este unul dintre fondatorii Societății pentru Învățătură a Poporului Român.

Se crede că avea cunoștințe de limbă franceză și germană, atât de necesare în lumea saloanelor de atunci. Anghel Saligny, Emil Racoviță, N.A. Bogdan și Jean Bart au fost printre cei mai cunoscuți elevi ai învățătorului Creangă. A predat la cursurile gratuite pentru adulți la Secțiunea I de scriere și cetire.

Decretul de introducere obligatorie în școlile primare a cărților ”Metodă nouă” și ”Cartea de cetire”, ambele scrise de Creangă, a fost semnat de Regele Carol I.

În 1878, învăţătorul este decorat cu ordinul ”Bene merenti” clasa a II-a și, în 1883, cu ordinul ”Cavaler al ordinului Coroana României”, ca o confirmare a meritelor sale didactice. Sunt o mulțime de povești de spus despre acest om, dar mă tem că nu vă ajung paginile ziarului.

* ”Decât să dai doi franci să-ți pui fața pe-o tiniche, mai bine cumperi brânză”

– Se știe că Ion Creangă era un mare gurmand. Cum se mânca în vremea lui la Humuleşti?

– La o parcurgere atentă a operei sale, în special a poveștilor, se găsesc amănunte destule privind alimentaţia specifică zonei, atât din cotidian, cât şi din momentele mai importante ale anului. De exemplu, ”Nişte zile mari ca aceste le aşteaptă şi ei, cu mare bucurie, tot anul. Gătitu-le-aţi ceva bob fert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare?”. Sau: ”Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul săcului, din postul Sân-Petrului, făcând mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele în brâu, şi pârpâlind nişte pui tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt…” Se găsesc cu ușurință textele pentru mese îmbelşugate.

Academicianul Eugen Simion spunea că ”plăcintele poalele-n brâu” constituie, pentru Ion Creangă, ”simbolul reveriei sale culinare”. Invocarea plăcintelor şi alivencilor mamei activează involuntar aduceri aminte, atâta doar că faimoasele plăcinte din trecut nu erau dulci – erau sărate, eventual îmbunătățite cu puțin mărar.

De voiți a reface festinul impus de obiceiuri străvechi, în care sunt pomenite sufletele celor merși la Domnul, aflați întâi la ce fel de plachie face referire capra sau întrebați-vă bunicile dacă mai știu rețeta sarmalelor cu crupe. Câte humuleștence mai știu a face alivenci? Noroc că mai știm ce-s aceia sfinți unși cu miere și presărați cu miez de nucă…!

Îmi place să afirm că Ion Creangă a fost mare. Din toate punctele de vedere. Și la stat, și la sfat. Era mai înalt decât media raportată indirect de straiele din portul popular și mai voinic decât ne lasă să ghicim puținele fotografii care au existat.

Se baza pe un principiu sănătos: ”Decât să dai doi franci să-ți pui fața pe-o tiniche, mai bine cumperi brânză…” Îi plăcea mâncarea simplă, gătită în tihnă și în cantități mari. Să nu fi fost autoironie când ne povestește de Flămânzilă!

Un contemporan al lui Creangă povestea că acesta ”nu mânca la o masă mai puţin de o găină friptă pe ţiglă de lemn tăvăliă în mujdei de usturoi, o oală de găluşte cu păsat de meiu împănat cu bucăţi de slănină, iar la urmă o strachină vârfuită de plăcintă poale-n brâu… ca băutură se mulţumea cu o cofiţă de vin amestecat cu apă”. De departe nu se asemuia cu ”fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac”, cu gusturi subțiri, catalogați ca niște ”stricători de mâncare”.

* ”Muzeul nu e un loc în care se aude doar vocea mea”

– A cui este vina că elevii nu sunt îndrumați spre muzee? A părinților, a şcolii sau a societății de azi?

– Numărul destul de mare de vizitatori, înregistrat în statistică în fiecare an, atestă că elevii încă vin la muzeu. Foarte mulți nu mai au același nivel de cunoștințe și asta e, de fapt, problema. Iar aici, părerea mea, vina este împărțită. Cel mai probabil, dacă am avea un sistem de valori pe care să-l știm aprecia, dacă am avea o logică a normalității și puțină dragoste de muncă, lucrurile ar sta diferit. După ce se vor repara niște chestiuni esențiale în curtea Învățământului, vizita la muzeu, cu clasa sau în familie, va fi un moment de reală plăcere pentru toată lumea.

– Dacă ați fi ministrul Culturii, care ar fi primele măsuri pe care le-ați lua?

– Ar fi curat ghinion! Funcțiile înalte nu mă reprezintă. După părerea mea, având în vedere viteza cu care societatea se schimbă – și, uneori, nu în bine -, ar fi necesară simplificarea hățișului legislativ, care să faciliteze salvarea patrimoniului rămas, atât imobil, cât și mobil, cursuri serioase de conservare și restaurare, raportate la realitățile cotidiene și, evident, fondurile atât de necesare realizării celor anterior pomenite. N-ar strica și o mai mare libertate decizională în interiorul fiecărei instituții muzeale.

– Care e cel mai mare defect al dvs.? Dar calitate?

– Defect? E cel puțin problematic dacă m-ai scăpat la vorbă pe un subiect care-mi face plăcere. Tot încerc – și sper să-mi și reușească – să le arăt vizitatorilor că muzeul nu e un loc în care, eventual, nu ai voie să te miști, unde se aude doar vocea mea, un limbaj profesional sec, ca și cum aș fi eu atotștiutoare. Meseria asta nu are zone gri. O iubești sau o detești. Nu poți fi fals. Falsitatea te șterge din toate registrele, indiferent de toate diplomele din mapă. Sunt enervant de atentă la detalii. Defect profesional, cel mai probabil. E cam ciudat să povestesc depre calitățile mele. Pot eventual să punctez loialitatea față de familie și prieteni. Odată ce reușești să intri în cercul meu strâmt de prieteni, ți-ai asigurat sprijinul necondiționat.

Ciprian Traian STURZU

pietricica turism

1 COMENTARIU

  1. Chapeau bas, stimată doamnă!
    Și dacă tot am început cu vorbe frațuzești, îmi permit să vin cu câteva idei de import, pe care francezii (și nu numai) le-au pus în practică în muzeele lor, tocmai pentru a le transforma din spații ”tăcute” și reci, în locuri de interacțiune, de socializare, de resuscitare a tradițiilor.
    În muzeele etnografice ”se poartă” atelierele de meșteșuguri. Acolo, copiii și tinerii merg și învață tehnici de olărit, brodat, feronerie, obținerea de uleiuri din plante (muzeele dedicate lavandei) șamd. Cei vârstnici sunt și ei prezenți pentru a socializa, pentru a-și reaminti ”lucrul de mână” învățat în copilărie, pentru a interacționa cu cei tineri. Pensionarii români stau resemnați în casele lor așteptând pensia. Ai lor, nu!
    Dacă tot ați pomenit de alivenci, și vărzări, și crupe, și păsat…. în satele noastre mai sunt bătrâne care știu aceste rețete. Cu o investiție minimă se pot face ”ateliere” de gătit după rețete vechi. Sunt convinsă că cei mici ar fi entuziasmați să participe la ore de gătit. Toți ne plângem de generația de azi care stă lipită de calculatoare, tablete și telefoane inteligente. Cu ce-i ”păcălim” ca să le abandoneze măcar din când în când?
    Vă rog să nu considerați rândurile de mai sus o critică. Sunt, repet, idei pe care alții le pun în practică și reușesc să schimbe mentalități. Cred că se poate și la noi!
    De altfel, am văzut multe lucruri frumoase, cum sunt ”Sărbătorile medievale”. Ați văzut ce avalanșă de public?
    Asta ne trebuie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here