Rară la vedere, Felicia Aron își trăiește viața la atelier, de la primele ore ale dimineţii până seara târziu, iar duminica se refugiază în lumea ei. În natură şi cu prietenii. Nu epatează, nu-i plac clișeele, nici extravaganțele. O altfel de femeie. O nonconformistă.
– Are Felicia Aron o poveste?
– Pentru că sunt o persoană autodidactă și destul de curioasă, încă de la vârste fragede mi-a plăcut să încerc tot felul de activități, pe care, în mare parte, am și reușit să le pun în practică. Am fost mereu susținută și încurajată de mama și bunica, oricât de banală ar fi fost o activitate. M-am născut și am crescut la țară, la un capăt al satului Lunca, aproape de pădure, petrecându-mi astfel mare parte din copilărie pe dealuri și prin păduri. Ceea ce fac și acum adesea, când am nevoie să-mi încarc bateriile. Am avut o căsnicie de 12 ani jumătate, iar acum îmi înfrumusețează sufletul bogățiile mele, băiatul de 17 ani și fetița de 8, care sunt cea mai importantă motivație pentru ce realizez. De puțin timp, dețin un mic atelier de croitorie și creație în Târgu Neamț, loc în care îmi petrec foarte mult timp, consumându-mi energia, de cele mai multe ori până la epuizare, străduindu-mă în permanență să-mi mulțumesc clientele. Mulțumirea lor este mulțumirea mea și, în același timp, încărcare cu energie pentru mai departe.
– De ce creație vestimentară? De unde pasiunea asta? Aveţi studii în acest domeniu sau, pur şi simplu, e talentul? Sau viaţa?
– Confecționarea hăinuțelor pentru păpuși, printre altele, m-a atras destul de tare în copilărie. Îmi amintesc cum, pe la câțiva anișori, trăgeam de mașina de cusut a mamei. Nici nu ajungeam bine, dar mă ambiționam să termin, jumătate pe scaun, jumătate în picioare și, ca și în prezent, tare mai eram bucuroasă când ieșea ceva pe placul meu! Am și stricat materiale, haine ale mamei și bunicii. Îmi amintesc și acum disperarea bunicii, când a găsit cămașa ei de noapte nouă, pe care o cumpărase să fie îmbrăcată când urma să treacă la cele veșnice. Era toată bucățele. Încercasem să fac o husă pentru bancă. Era în clasa I. Prin gimnaziu, am început să-mi fac mie câte ceva, iar în liceu am continuat cu lucruri mai complicate. Pe vremea aceea, mama își înființase un mic atelier, confecționa articole pentru nou-născuți, pijamale și halate pentru adulți. Aveam mai multe materiale pe care exersam. Începusem să-mi doresc foarte tare să fiu pe picioarele mele. Asta am și făcut după terminarea liceului. Am trecut peste dorința mamei de a-mi continua studiile și mi-am pornit propria afacere, mică, ce-i drept, dar era a mea. Studiile superioare nu am mai apucat să le fac, dar nu regret deloc asta, doar mama îmi mai reproșează uneori. Oricum, nicio diplomă din lume nu-ți poate substitui ori injecta un talent.
Câștigasem o mică sumă la loto, cu care mi-am făcut primele mele etichete, de care eram foarte mândră. Aprovizionarea cu materie primă era așa: plecam seara cu mașina mamei, o lăsam în gara Pașcani, de unde luam trenul spre București. Descoperisem în stația de metrou de lângă Gara de Nord un magazin cu accesorii, într-o altă zonă o fabrică de la care luam materiale lăcuite, iar în Bucur Obor alt gen de materiale. Mă întorceam cu două genți grele pe care, când nu le mai puteam duce, le mutam una câte una, până la gară. Nu luam taxiul niciodată, mi se părea foarte scump. Nici la întoarcere nu reușeam să adorm în tren, deși mă simțeam epuizată, pentru că visam la ce voi crea. Mai dificil era cu mașina din Pașcani acasă. De la oboseală, aveam uneori vedenii, dar, de fiecare dată, am ajuns cu bine.
Apoi ucram ținutele. Croiam pe un pat, coseam până la ore târzii, mă prindea dimineața. Dormeam câteva ore, apoi o luam de la capăt. Se vindeau foarte bine unde le duceam, îmi dadea încredere și mai multă putere de muncă. Am ținut să povestesc ceva din începuturile mele, pentru a sublinia dificultatea unei astfel de activități. Știu că toți cei care au reușit să realizeze ceva în această direcție au lăsat în urmă multe nopți nedormite.
* ”Ador să creez pentru femeia nonconformistă”
– Ce femei caută rochiile dvs.? Ce persoane cunoscute din Târgu Neamţ şi din judeţ au apelat la serviciile dvs.?
– Am lucrat pentru aproape toate genurile, pentru doamne și domnișoare din diferite categorii sociale și pentru toate vârstele. Când îmi proiectez ideile, am în minte femeia puternică, dar, în același timp, feminină și, pentru că, în general, nu îmi place să respect regulile absurde, ador să creez pentru femeia nonconformistă. De persoane publice, nu știu ce să zic, eu nu-mi întreb clientele ce statut au, iar sursele mass-media nu le mai urmăresc de multă vreme. Nu mai sunt interesată de viața și numele altora, consider că e inutil să-mi încarc memoria și cu astfel de detalii, așa că nu știu dacă am îmbrăcat sau nu persoane publice. Aș putea, totuși, să numesc câteva persoane apropiate sufletului meu – Klara Topliceanu, Elena Cosău, Ionela Lungu. Pe mine mă bucură orice persoană care se declară mulțumită de creațiile mele.
– Cine sau ce v-a marcat la un moment dat viaţa?
– Aici aș avea multe de povestit. Sunt mulți oameni și multe evenimente care și-au pus amprenta asupra mea. Am învățat, câte puțin sau mult dintr-o dată, și de la oamenii frumoși din viața mea, și de la cei mai puțin frumoși, care mi-au provocat răni adânci la un moment dat. Le sunt recunoscătoare tuturor și le mulțumesc din toată inima pentru fiecare contribuție la modelarea eu-lui meu de acum.
La 19 ani, mi-am pierdut tatăl în urma unui incident, iar, la 24 de ani, am trecut printr-un moment de cumpănă, fiind implicată, cu fostul soț, într-un accident auto, care a avut urmări serioase. Peste câțiva ani, un incendiu la casa părintească avea să-mi schimbe un pic percepția asupra vieții și priorităților mele. Desigur, toate au culminat cu un diagnostic groaznic, care i-a fost pus soțului meu acum opt ani. Din păcate, acel diagnostic a dus și la dispariția lui prematură, după aproape doi ani de luptă pentru viață. Dar viața mi-a oferit și destule exemple pozitive.
Am avut norocul că cunosc oameni care transmit optimism, bucurie și pot spune că, datorită sprijinului lor, am depășit momente extrem de dificile. Deși, la un moment dat, am fost în depresie, o simplă vorbă venită de la un membru al familiei m-a făcut să depășesc starea. Este un exemplu de persoană care mi-a marcat, la un moment dat, existența. Pentru că, în ultimii ani, m-am preocupat temeinic de creația vestimentară, am avut susținători care m-au determinat să-mi pun în practică ideile, să particip la evenimente de profil. De altfel, primele mele prezentări le-am pus în practică la sugestia unei bune prietene.
– Ce alte pasiuni mai aveți?
– Eu fac aproape totul cu pasiune, cu plăcere. Sunt foarte puține activități în care nu-mi place să mă implic. Am o înclinație către latura practică a vieții, nu mă feresc să fac și muncile pe care un bărbat le poate face, dar știu, la fel de bine, să fiu și femeia preocupată de binele familiei ei. Nu sunt străină de muncile grele, pe unele am fost nevoită să le fac în copilărie și adolescență, dar îmi place să fac și lucruri delicate, care țin de latura mea feminină. Plimbatul pe dealuri și păduri, pe jos, cu mașina ori cu motorul, este o altă pasiune de-a mea, în strânsă legătură cu pasiunea pentru fotografie. Ieșirile în natură mi-au permis să obțin cadre fotografice deosebite. Cel mai mult mă încântă să surprind animalele sălbatice în mediul lor sau peisaje din locuri mai puțin umblate. Am avut prilejul să fotografiez vulpi, căprioare, zimbri, chiar și un lup, dar îmi doresc mult să surprind și un urs în mediul său natural.
Pasiunea pentru fotografie a prins contur de câțiva ani, când am mers la primul workshop, în Deltă, organizat de Sorin Onișor, un fotograf destul de cunoscut. Au fost trei zile ca un maraton după cadre frumoase. Au urmat și alte workshop-uri, pe care am început să le percep ca terapie pentru suflet, pentru că, în jurul lui Sorin, e multă voie bună, mult pozitivism, datorate lui și oamenilor care participă la astfel de evenimente. La rândul meu, am fost co-organizator al unor astfel de tabere de fotografie, la care au fost invitați și membrii Foto Club Neamț. Scopul acestor evenimente a fost de a promova locurile natale, respectiv zona comunei Vânători-Neamț.
* ”A fi frumos nu are legătură cu trăsăturile fizice perfecte”
– Ştiu că aţi fost invitată la mai multe evenimente, inclusiv Zilele Oraşului Târgu Neamţ şi ale comunei Vânători-Neamţ.
– La zilele comunei Vânători-Neamţ chiar nu mai țin minte de câte ori am participat. Aici voi merge de fiecare dată, pentru că e locul meu de naștere profesional. Dna primar Adriana Petrariu m-a susținut de la început în toate acțiunile mele și îi voi fi recunoscătoare mereu pentru asta. La Târgu Neamț, am participat o singură dată, a doua invitație nu am putut să o onorez. La nivel național, am fost invitată la Festivalul Kasta Morrely, de la Iași, a fost o experiență deosebită. La evenimentele din zonă, eu mă ocup de obicei de toate, de ținute, de muzică, de o minimă coregrafie, de căutarea fetelor; la evenimentul de la Iași m-am dus doar cu ținutele și muzica. Totul a fost organizat foarte profesionist. A fost plăcut, deși destul stres și multe emoții. Probabil o să mai merg și cu alte ocazii.
– Numiţi câteva lucruri frumoase din jurul dvs.
– Munți, dealuri, drumuri prin păduri, aparat foto, foarfece, bust croitorie, ac cu ață.
– Ce înseamnă să fii frumos?
În viziunea mea, a fi frumos nu are legătură cu trăsăturile fizice perfecte. Cu atât mai puțin a celor falsificate prin diverse metode. Frumusețea unui om este dată de interiorul său, dar nu aș vrea sa folosesc aici clișeul ”omul frumos e omul bun”, pentru că, în zilele noastre, expresia se folosește în interese proprii. Să vă povestesc o întâmplare. Într-o vreme, de câte ori coboram la un magazin să-mi fac cumpărăturile, îmi ieșea în cale o tânără cerșetoare, care, de fiecare dată după ce-i dădeam câte un bănuț, îmi spunea că sunt frumoasă și bună la suflet. La un moment dat, am zărit-o fumând și nu am mai vrut să-i dau bănuțul. A început să strige după mine că sunt urâtă și rea. Din păcate, asemănător, dar mai subtil, se comportă mulți oameni, din diferite pături sociale, atât în sânul familiei, cât și în afară. Să continui, totuși, cu descrierea frumosului. Frumoase sunt înțelepciunea, determinarea, implicarea, punctualitatea, veselia, optimismul, pozitivismul, acceptarea, iertarea, capacitatea de a vedea greșelile proprii, puterea de a merge mai departe.
– Un copac sau un măr poate fi frumos?
– Aș zice că pot fi doar aspectuoase.
– Dar un milion de euro?
– Uneori da, alteori nu, în funcție de cum ar putea fi folosit. Dacă e lăsat să pună stăpânire pe mintea omului, clar că nu poate fi frumos.
– Cum vă vedeţi viaţa de acum încolo?
– Nu îmi mai fac de mult timp planuri complexe pentru viitor, nu mai visez aproape la nimic, nu mă văd în niciun fel în viitor. Trăiesc prezentul. Îmi doresc mult să le fie bine copiilor și cam atât.
– În general, de ce vă e dor?
De copilărie mi-e dor uneori. De joaca pe uliță, cu cercul. De veselia inocentă de atunci și de bunica, cea care m-a crescut și m-a învățat o grămadă de proverbe și cum sa mă ghidez după ele în viață. Am momente când îi simt mirosul și îi văd mâinile, cu degetele strâmbe de la atâta muncă, așezându-și broboada, al cărei colț îi atingea spatele încovoiat. Mi-e dor de povețele ei înțelepte și de râsul ei drăgăstos la toate ghidușiile noastre. De câte ori văd o bătrânică tresar și o privesc lung până dispare din imagine.
– Să facem un exercițiu de imaginație. Dacă vi s-ar cere o comandă, să faceți o rochie pentru a ”îmbrăca” România, cum ar arăta? Cum ați schița-o, ce model și ce culoare va avea rochia?
Fiind o iubitoare de natură, aș crea o rochie verde, cu un croi simplu, dar elegant. Aș alege culoarea verde pentru semnificațiile sale; verdele sugerează renașterea, transmite optimism, echilibru, dar este și un simbol pentru bunăstare și progres. România are nevoie de o ”ținută”, care să o pună și mai bine în valoare.
Ciprian Traian STURZU