Sosirea Primăverii să ofere fiecărui român înțelepciunea de a oferi în dar un mărțișor, din suflet, cu bucurie și fără a fi nevoit să treacă prin ”furcile caudine” ale ignoranței, prostiei și birocrației care tind să desacralizeze tot ce este Frumos, Omenesc, Firesc!
În tradiția populară, Zilele Babelor sunt, de regulă, șapte. Poporul, altădată, o serba pe Dochia ca pe o martiră, care se roagă lui Dumnezeu neîncetat, pentru a aduce mai curând timpul călduros pe pământ. Baba Dochia, întâia zi a Babelor, se ținea de țărani spre a fi apărați de furtuni și ca frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri.
Zilele Babelor încep la 1 martie, cu Dochia, și ”se gată la Sfinți”, dar, prin unele sate, țineau și 12 sau chiar 14 zile. Se mai numea și Baba Marta, cea cu nouă cojoace. Legenda spune că leapădă zilnic câte unul, până 9 martie. ”Când l-a lepădat pe ultimul, începe și vremea a se încălzi”, spuneau bătrânii, cu ochii ațintiți la cer.
Zilele Babei Dochia aveau și denumiri speciale. Iată câteva numiri în ordinea în care vin și zilele: Dochia, Todora și Todosia sau Dochia, Lunica (luni), Mărțica (marți), Mărcurana (miercuri), Joiana (joi), Virita, Sitița, Dominica (duminica). Alte denumiri mai erau Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuța, Salomnie, Nie și Aftinie sau Dochia, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina și Jofica.
În toate părțile locuite de români se credea că, dintre babe, cea mai mare, căpetenia tuturor și, în același timp, cea mai urâtă și cea mai urâcioasă e Dochia, numită și Baba Marta.
* Credințe vechi ale Mărțișorului
Unele femei fierbeau, de 1 martie, bostan alb și dădeau de sufletul Dochiei. Așa puteau să mai lucreze ceva în acea zi.
Se deschideau ușile și ferestrele pentru a intra aerul de primăvară.
Era datină ca, la 1 martie, părinții să lege copiilor câte o monedă de argint ori de aur, la gât sau la mână. Moneda aceasta, de regulă atârnată de o cordea roșie sau de un găitan compus din două fire răsucite de mătase albă și roșie, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul din bumbac alb, se numea mărțișor, mărțiguș, marț. Legarea sau punerea mărțișorului la gâtul sau la mâinile copiilor avea menirea de a aduce pruncilor noroc în decursul anului, să fie sănătoși și curați ca argintul, odată cu venirea primăverii, și, peste vară, să nu-i apuce și scuture frigurile.
Mărțișorul se lega, de regulă, la 1 martie dis-de-dimineață, până nu răsărea soarele. Unii copii purtau mărțișorul la gât 12 zile, după aceea îl legau de ramura unui pom tânăr. Și, dacă în acel an pomului îi mergea bine, se credea că și copilului îi va merge bine în viață. Alții îl țineau până ce vedeau primul pom înflorit și îl lăsau pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului respectiv.
* Obiceiuri creștine – Moșii de iarnă
Sâmbătă, 2 martie 2019, în Biserica Creștin-Ortodoxă se prăznuiesc Moșii de iarnă. În biserică se oficiază Sfântă Liturghie, urmată de slujba parastasului pentru cei adormiți. În ziua în care se săvârșește Sfântă Liturghie, preotul scoate părticele din prescură, pentru vii și morți. Ele sunt așezate pe Sfântul Disc, alături de Agnet – partea din prescură care Îl reprezintă pe Hristos -, pentru ca dragostea Lui să se reverse și asupra lor.
În sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne se face pomenirea morților, deoarece în duminica următoare Biserica a rânduit să se facă pomenire de Înfricoșata Judecată și A doua venire a Domnului. Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregătirea necesară sau fără pocăință, Biserica face mijlocire pentru ei, ca să se bucure de iertarea păcatelor și, eventual, de fericirea veșnică.
* Tradiții creștine – Duminica Lăsatului sec de carne
În acest an, 3 martie este ultima zi în care credincioșii creștini ortodocși, care respectă tradițiile Postului Mare, se mai pot înfrupta cu carne. Atât Lăsatul de sec de carne, cât și cel din săptămâna următoare, Lăsatul de sec de brânză, păstrează reminiscențele unor sărbători păgâne, deosebit de importante pentru calendarul popular. Este vorba de ceremonii prin care se marchează despărțirea oficială de frigul și de întunericul de moarte al iernii, precum și ceremonii de invocare a Soarelui învingător. Prin jertfele practicate, oamenii credeau că dau putere Soarelui pentru a învinge frigul, razele sale dăruind căldură.
Se mai păstrează unele denumiri ale ritualurilor practicate altădată. Aprinderea și manipularea focurilor (Alimori), săriturile în înălțime, veghea rituală (Baterea alviței), întrecerile cailor (Încurarea cailor), care, pe lângă asigurarea energiei necesare soarelui, prin intermediul practicilor de magie mai aveau darul de a garanta o bună recoltă a plantelor cultivate.
De asemenea, flăcăii obișnuiau să facă focuri pe drumurile satului. Aprindeau câte o bucată de pânză dintr-un sac, după ce o muiau în petrol, o puneau într-un par, o ridicau în sus și strigau: ”Atât să se facă cânepa la vară până unde ajunge focul!”. După aceea plecau prin sat, strigând la foc fetele mari!
