Despre Joimăriță, ”încălzirea” morților și sacrificarea mielului/ Interviu cu muzeograful Florentina Buzenschi

– Sunteți muzeograf într-un spațiu – Muzeul de etnografie -, în care tradițiile sunt prezentate pe anotimpuri. Spuneați că Paștele de astăzi nu mai este ca Paștele de acum 100 de ani și este firesc, pe de o parte, pentru că societatea evoluează. Pe de altă parte, cum se împacă idee de evoluție a societății cu cea de păstrare a tradițiilor, la care noi ținem, totuși?

– Noi spunem că ținem, dar eu cred că cei mai mulți dintre noi ținem numai la partea exterioară. Am pierdut trăirile pe care le aveam atunci când eram copii, am pierdut starea pe care o trăiam alături de bunici în timpul marilor sărbători și cred că mass-media ne-a influențat foarte mult în această schimbare. Asta este părerea mea, cel puțin pentru ultimii 30 de ani. Pe de o parte, mass-media a scos la iveală tradițiile, le-a popularizat când aproape dispăruseră și foarte multe erau puse undeva deoparte, uitate în perioada comunistă, dar, pe de altă parte, noi ne uităm la aceste tradiții ca la un spectacol. Este greu ca, după atâția ani, tu să simți cum simțeau oamenii acum 100 de ani. Așteptau Paștele cu o mare bucurie, înțelegeau semnificația profundă, nu aveau în această perioadă o altă mare bucurie decât învierea lui Iisus. Acum, însă, bucuriile țin mai mult de gastronomie.

– Întrebarea laitmotiv a acestei perioade este ”Ți-ai luat miel de Paște?”…

– Dacă întrebăm, sunt convinsă că mulți nu știu care este semnificația mielului de Paște. Sacrificiul mielului este mult mai vechi decât creștinismul. Îl întâlnim în aproape toată lumea, pentru că mielul semnifică puritatea și lipsa de păcate. Dacă vorbim pe filieră biblică, îl întâlnim la evrei și, apoi, în Vechiul Testament, la creștini. Iisus este comparat cu mielul neprihănit, care a luat asupra lui păcatele omenirii. În acest mod a fost reprezentat Iisus până la sfârșitul secolului al VII-lea, când a dispărut din iconografie această reprezentare. Revenind la miel, cel care îl sacrifica trebuia să fie curat. Și nu doar fizic – bărbierit, proaspăt spălat și cu haine curate. Trebuia să nu fi avut contacte intime cu soția – suntem în Postul Paștelui -, iar când sacrifica mielul trebuia să facă semnul crucii. Era un ritual. Acum luăm mielul de la supermarket sau vedem că este sacrificat în praf, la marginea drumului. Nu poți să nu te revolți puțin, pentru că ritualul a dispărut, iar mielul a devenit un simplu aliment. Este clar că nu mai putem face lucrurile ca acum 100 de ani, dar barem să știm puțin din ceea ce semnifică!

– Era o zi anume când se sacrifica mielul?

– Sâmbătă ar fi fost cel mai bine, pentru că vinerea era vinerea seacă și nu se muncea și, gândindu-ne la condițiile de igienă și de păstrare, era bine să fie cât mai aproape de eveniment. Puțini știu că în spațiul românesc, uneori, de Paști, se sacrifica un purcel de lapte și i se punea hrean în gură. Aici se face o aducere aminte a ierburilor amare care se foloseau în paștele evreiesc, iar purcelul se știe că este un simbol al fertilității.

– Ouăle roșii? Care acum sunt curcubeu, sidefate, cu sclipici, cu abțibilduri…

– Oul apare din timpuri încă neconsemnate, pentru că se găsea la toate popoarele. Chinezii dăruiau la început de an ouă colorate, găsim oul și la egipteni, și la persani și, mai aproape de zona și de zilele noastre, la romani. L-a preluat creștinismul și, aici, în spațiul nostru, sunt tot felul de legende legate de Maica Domnului. Majoritatea tradițiilor fac referire la sângele lui Iisus, care s-a scurs pe ouăle pe care le avea Maica Domnului când s-a dus la crucea pe care era răstignit. Multe alte tradiții fac referire la pietrele cu care a fost lovit Iisus și s-au transformat în ouă roșii.

S-a încercat o clasificare a ouălor de Paști și chiar o face Artur Gorovei, în lucrarea sa din 1937, ”Ouăle de Paști”. Avem ouăle monocrome – merișoare, cum li se spune, ouăle monocrome cu decor alb pe care le întâlnim și în zona noastră, și avem ouăle policrome din Bucovina sau din Ardeal, despre care se consideră că au la origine o influență săsească.

– Dar, ca simbol, își mai mențin aceeași semnificație dacă sunt vopsite sau pictate în diverse culori?

– Ouăle se ciocnesc în ideea de a aminti de sacrificiul lui Iisus și se ciocnesc ca să arătăm că așa a ieșit Iisus din mormânt. Se păstrează semnificația inițială numai în cazul ouălor care se ciocnesc, nu și în cazul celor decorative. În perioada interbelică, ouăle policrome se pictau crude și normal că nu se ciocneau. Acum, ouăle policrome sunt fără conținut, mai ales cele care se fac în Bucovina. Avem în colecția noastră și ouă care au conținut și se aude gălbenușul, dar nimeni nu ciocnea astfel de ouă muncite, chiar se spunea că este păcat să faci ouă muncite, pentru că-ți amintești cât a fost de muncit Iisus în aceste zile premergătoare Paștelui. În ceea ce privește motivele decorative, vorbim de acea imaginație fără limite, dar, inițial, nu erau foarte multe. Erau motive florale – frunze și flori, erau motive zoomorfe, nefiind reprezentat animalul în totalitate, ci doar o parte, care îl definește și îl particularizează, și motive legate de uneltele din gospodărie, cele scheomorfe. Multe dintre ele aveau crucea sub diferite forme, spicul de grâu, frunza de stejar sau calea rătăcită. Motivele erau îmbinate, dar aici vorbim deja de artă. Oamenii se mai jucau scriind și diverse mesaje pe ouăle de Paști. Tehnica mărgelelor este mai nouă – se învelește oul de lemn în ceară și apoi se aplică mărgelele, dar nu mi se par dintre cele mai reușite. Tot acum se fac ouă decorate doar cu ceară, în relief, dar tehnica derivă din ceva mai vechi. În nordul județului nostru, prin zona mănăstirilor, se făceau acele ouă săpate, care erau, de fapt, învelite în ceară colorată, iar modelul se făcea în ceara respectivă. Poate chiar este adevărat ce se spunea înainte și anume că, dacă făceai ouăle în joia mare și le duceai la biserică în coșul de Paști, ele nu se stricau un an întreg.

– Unele femei le fac vinerea, tocmai pentru că este vinerea sacrificiului.

– Câte bordeie, atâtea obiceie. Nu există o zi dedicată anumitor activități. Unii nici acum nu fac pască și cozonac vineri, dat fiind faptul că este vinerea seacă, în timp ce alții fac exact vineri. Și, înainte, în unele locuri, se spunea că ar fi bine să faci pasca miercuri, s-o duci la biserică și s-o aduci abia după slujba de Înviere. Era puțin cam devreme. În alte locuri, se spune, dimpotrivă, că este bine o faci neapărat sâmbătă. Înainte, se ducea la biserică pasca făcută în casă, însă doar cea care avea crucea din aluat. Una din păști trebuia să aibă neapărat crucea. Puteai să faci și fără, dar pe aceea o mâncai acasă. Noi acum mâncăm pasca drept prăjitură, înainte nu era așa ceva.

Pasca se făcea din făină curată de grâu și se punea brânză, de cele mai multe ori chiar sărată și se mânca cu alimente în zilele de Paști, nu era un desert. Se făceau și cozonaci, și plăcinte, și colaci, dar pască neapărat, pentru că legenda spune că Iisus a mers cu apostolii și a oprit noaptea la un om, iar, când au plecat, persoana respectivă le-a pus în traistă o pâine curată de grâu. Ei nu au văzut, iar pe drum apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paștele și Iisus le-a răspus: ”Când veți găsi în traistă o pâine curată din grâu”. De aceea se face pască de Paști. Pască muncită în casă, pentru că numai ceea ce muncești are valoare.

– S-au schimbat vremurile, au apărut mall-urile, unde se găsește absolut orice, în diverse varianta, și munca s-a transformat în mers la cumpărături.

– Până la urmă, găsim o explicație. Noi muncim altfel – pentru bani, iar banii îi transformăm în produse.

– Cât din semnificația sărbătorilor se mai păstrează în aceste condiții?

– Nu se mai păstrează, pentru că, apropo de pască, femeile, când dădeau pasca în cuptor, făceau cu lopata semnul crucii. Și era obligatoriu să fie curate, ca și bărbații care sacrificau mieii. Adică toate obiceiurile erau legate între ele și mai ales ultima săptămână înainte de Paști era foarte importantă. Învierea nu însemna numai mersul la biserică și gătirea bucatelor, înseamna că, în săptămâna dinaintea Paștelui, trebuie să te gândești și la cei din familia ta care nu mai sunt. În Joia Mare, se spunea că se deschid mormintele, iar morții vin să petreacă sărbătorile alături de familii. Și erau așteptați cum se cuvine, se aprindeau focuri la morminte, pentru ca morții să se încălzească, și se puneau scăunele, băncuțe, chiar și câte o pătură. Și în curtea bisericii se făceau focuri, iar morții erau așteptați cu căldură și cu lumină. De fapt, la lumânare se spunea lumină. Și se dădea de pomană o ulcică cu apă curată, neîncepută, un colac și o lumină. Dar erau și tradiții puțin mai vesele, acele strigături peste sat. Fetele leneșe erau strigate de băieți, de pe un deal pe altul, și nu li se făcea o reclamă chiar bună. În Joia Mare, se spunea că vine Joimărița – o femeie urâtă, cu dinți mari, ca lopata -, care le pedepsea pe fetele leneșe și le înțepa cu fusul sau le băga cu degetele într-o oală cu jar pe cele care nu au terminat de tors. De ce? Pentru că, de Paști, fiecare trebuia să aibă o haină nouă. De asta se spunea Paștele fudulului, pentru că toți cei care mergeau la slujba de Înviere aveau haine noi. Iar fata care încălca tradiția era pedepsită și strigată peste sat, ca să afle toată lumea cât este de ”harnică”.

Cristina MIRCEA

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.