Părintele Alecu Amarinei: ”Când glasul Bisericii este cunoscut, auzit și înțeles lucrurile merg pe făgașul cel bun”

De 23 de ani, slujește la Biserica Cuvioasa Parascheva din cartierul Dărmănești, unul dintre puținele lăcașuri de cult cu două altare – practic, două biserici suprapuse. A ezitat foarte mult înainte de a accepta propunerea părintelui Dragoș Munteanu, care era paroh la vremea construirii bisericii, pentru că nu avea o părere foarte bună despre credincioșii din mediul urban. Trăia cu impresia că oamenii de la oraș sunt complet deformați după 50 de ani de comunism, pentru că au fost membri de partid sau de organizații sindicale și le-a pătruns ateismul adânc în suflete. A constatat ulterior că, de fapt, oamenii din cartierul Dărmănești – supranumit China Nouă, pentru că era foarte mare, sau Satele Unite ale Dărmăneștilor, pentru că 85-90% dintre locuitori erau veniți de la țară – nu se deosebesc cu nimic de cei de la sat și sunt la fel de buni, de credincioși și de cuminți. Tocmai de aceea și-a propus ca, la anul, la sfințirea bisericii de la parter, să-și ceară iertare public pentru reticența inițială pe care a avut-o.

* ”Îmi amintesc de un transport într-o căruţă, cu câteva scaune şi câteva găini”

Părintele Alecu Amarinei s-a născut pe 30 iunie 1955, la Buhalnița, într-o familie de oameni simpli, credincioși, gospodari de frunte. Nu avea decât 4-5 ani, când părinții lui au fost strămutați în satul vecin, la Ruginești, odată cu ridicarea barajului. Proiectul lui Dimitrie Leonida exista de mulți ani, însă n-a fost pus în practică până în perioada ’48-’50, s-a considerat că deranjul era prea mare. Interesul ca ţara să aibă curent a învins, în cele din urmă, iar construcţia barajului a început, iscând drame de neimaginat şi strivind nemilos destine.

Eu am marea nemulţumire că, prea mic fiind, am rămas doar cu imagini foarte vagi a ceea ce exista înainte de strămutare: gospodăria părinţilor, aşezarea în sine – satul Buhalniţa vechi, clădit în jurul Mănăstirii Hangu, care a fost mănăstire până la Alexandru Ioan Cuza, după care a devenit biserică parohială. A fost strămutată un kilometru mai sus şi acolo aveam să-mi încep activitatea în decembrie 1979. Copilăria a fost sub efectul strămutării, al marilor regrete şi al marilor drame pe care le-au trăit oamenii, inclusiv părinţii mei, care erau tineri la cea vreme. Îmi amintesc de un transport într-o căruţă cu câteva scaune şi câteva găini. Îmi mai amintesc de o adunare imensă de lume, din 1958, care a însemnat înmormântarea preotului martir Vasile Galinescu, pe care comuniştii aproape l-au îngropat de viu. Nu l-au arestat, l-au lăsat liber, însă atâta bătaie de joc a fost şi atâta stres încât, în 5 ani, s-a terminat. L-au umilit într-un mod de nedescris şi pe el şi pe familia lui. În familia mea, vreme de două decenii, s-a vorbit numai printre lacrimi”.

Printre lacrimi şi-au purtat zilele mai toţi oamenii strămutaţi. Unii au murit privind fix în apele lacului spre fostele lor gospodării. Interesant este că, o vreme, când apele îngheţau, pe luciul gheţii se vedeau urmele vechii şosele Bicaz – Poiana Teiului . O vreme, până când s-a colmatat. Iar singura compensaţie, cum spune acum părintele, a fost percepută doar de copii şi doar vara, când se bălăceau în marea de la Bicaz.

Familia Amarinei, compusă din doi părinţi tineri, o fată (care a devenit învăţătoare) şi un băiat, a luat viaţa de la capăt. Preocuparea atentă şi plină de responsabilitate a adulţilor s-a îndreptat spre educaţia copiilor. Să facă şcoală, ca să le fie mai uşor. Alecu Amarinei a urmat şcoala primară în sat şi clasele V-VIII la Văleni, ”satul” de lângă Piatra Neamţ, unde era o echipă grozavă de profesori la vremea aceea. Apoi s-a dus la seminar, la Mănăstirea Neamţ, şi, ulterior, la teologie, la Bucureşti. A fost sugestia bunicii, din dorinţa de a-l determina să reînnoade o tradiţie de familie, care s-a întrerupt la un moment dat.

La seminar am vrut eu, iar la Neamţ a vrut Dumnezeu, pentru că nu m-am dus suficient de bine pregătit, dar mi-au căzut subiecte foarte uşoare, iar în comisia de examinare am găsit un înger păzitor, şeful comisiei, care, simţind că ştiu carte, a intervenit la restul pofesorilor să mă lase lent şi calm şi să nu mă ameţească aşa cum îşi propuseseră. Percepţia publică vizavi de copiii care urmau teologia nu era una pozitivă, chiar dacă lucrurile se mai relaxaseră oarecum. Seria mea, 1971-1976, a fost a doua serie cu un număr mai mare de elevi admişi. După 1968, s-a produs un dezgheţ în relaţia dintre Biserică şi Statul comunist. A fost mai multă libertate, s-a mărit numărul de locuri la seminarii şi la cele două institute teologice din ţară. În timpul studiilor teologice, m-am hirotonit, student fiind în anul II, şi m-am dus prooroc în patria mea, unde am fost foarte bine primit. Am slujit 8 ani la Buhalniţa, iar după 20 de ani, tot prin lucrarea lui Dumnezeu, m-am transferat în Anexa Văleni, unde trăisem parte a copilăriei – aveam un bunic strămutat acolo. Din 1996, slujesc cu nevrednicie aici”.

* ”Până când s-a făcut demisolul, s-a slujit într-un cort, sub o folie de plastic”

Construcţia bisericii, un proiect mare, n-a fost finanţată de Mitropolie. Statul a contribuit cu o sumă insignifiantă, iar restul s-a făcut prin strădania enoriaşilor. Unii au contribuit cu bani, alţii cu munca fizică. Şi doar zecile de mii de cărămizi de descărcat şi cantităţile imense de pământ de excavat au presupus multă muncă. Biserica are un subsol tehnic, un altar la demisol (biserica de iarnă), un altar la parter (biserica de vară), iar la etaj camera clopotelor.

Lucrările au început în anii ’90, cu o societate din oraș, dar din 1993-1994 s-a lucrat în regie proprie, sub conducerea vrednicului de pomenire părinte Dragoș Munteanu, care și-a asumat responsabilitatea de diriginte de șantier, fiind consiliat de cunoștințe apropiate. Eu am venit aici în 1996, când era gata doar demisolul, în ghilimele era gata, pentru că, după fiecare ploaie, scoteam sute de găleți cu apă de aici. Nu era acoperiș, trebuia să se lucreze la biserica de la etaj și la clopotniță și, prin placa de beton, se infiltra apa. Au fost ani în care s-a slujit în condiții foarte grele. Până când s-a făcut demisolul, s-a slujit într-un cort, sub o folie de plastic, prin rotație unii credincioși păzind noaptea Sfintele vase şi Sfânta Evanghelie, că nu era nimic, nici măcar gard! Locul ăsta se numea Măgura Dărmăneștilor, era un deal plin cu salcâmi, stătea lumea la plajă, era o popicărie, se făceau grătare, iar iarna copiii se dădeau cu sania. Biserica de sus, altarul de vară, s-a sfințit în 5 octombrie 2008, acolo oficiem cununiile și botezurile în sezonul cald. Restul serviciilor le oficiem la demisol, care va fi sfințit în 2020, undeva la începutul lunii iunie. Modernizări și îmbunătățiri se fac şi acum. În ultimii ani, toată biserica s-a îmbrăcat în haină nouă, pentru că am capitonat-o cu vată minerală, a fost nevoie de reparații la acoperiș, am montat tâmplărie interioară din materialele care sunt acum. Şi, tot în ultimii ani, am primit ajutor financiar ca să desăvârșim ce mai aveam încă de desăvârșit, din partea Secretariatului General pentru Culte și a Consiliului Județean Neamţ, cărora le mulțumim. Construcția de biserici noi ne ajută să devenim mai oameni, însă minunile și transformările se fac prin colaborare. Atunci când glasul Bisericii este cunoscut, auzit și înțeles, lucrurile merg pe făgașul cel bun. Orice construcție de nou lăcaș de cult trebuie dublată și de zidirea bisericii din sufletul oamenilor. Este mai greu, dar se poate face și noi suntem în această situație binecuvântată”.

În privinţa celor care critică ridicarea unor noi lăcaşuri de cult, considerând că este nevoie mai mare de şcoli şi spitale, părintele Amarinei a observat schimbarea lor de atitudine după sfinţirea Catedralei Mântuiriri Neamului. Calităţile de manager ale patriarhului Daniel au fost confirmate din nou, iar ideea că România ar putea avea şcoli, spitale şi autostrăzi dacă primul ministru ar fi un manager comparabil cu patriarhul nu face decât să evidenţieze faptul că oamenii nepotriviţi sunt în posturile cheie.

Societatea de astăzi o văd foarte divizată, văd și simt că ne afundăm într-un hău cu fiecare zi care trece. Nu cred că există dorința efectivă de a se face ceva bun pentru țara asta și pentru cei care încă o mai locuiesc. Mai mulţi decât cei care lucrează în țară sunt plecați peste hotare. Eu am experiența acestui oraș când se trezea la 4,30 -5 dimineaţa, apartamentele se luminau şi pleca lumea la muncă”.

* ”Am participat la un parastas în familia Ceaușeștilor”

Fin observator şi analist, părintele Alecu Amarinei consideră că piedicile puse de oameni în calea propriei evoluţii vin din educaţie sau, mai curând, din lipsa ei, dar şi din anumite tradiții nesănătoase din familie, moştenite din perioada comunistă. Politica și educația ateistă au avut ca efect aruncarea preoţilor în temniţe şi suprimarea elitei intelectuale. Deşi, la nivel înalt, duplicitatea era cuvântul de ordine.

Eu, în perioada când eram elev și student, am oficiat servicii religioase cu uşile blocate, seara sau noaptea, pentru persoane pentru care prezența la biserică ar fi însemnat sfârșitul carierei: ofițeri, juriști, oameni cu funcții mai deosebite. Dar, în timpul studenției mele, la un an după cutremurul din ’77, am participat la un parastas în familia Ceaușeștilor. Sora dictatorului a avut un nepot mort la cutremur. Iar la masă am fost serviți de domnișoara Zoia, cu care am discutat foarte liber. Ceauşeştii erau oameni religioși, de la ţară. El și-a îngropat părinții cu preot, însă era reprezentantul la cel mai înalt nivel din țară al ideologiei marxiste și comuniste. Ce-o fi avut el în sufletul lui nu știe nimeni. Însă eu i-am văzut pe amândoi, în vara lui 1978, la Mănăstirea Putna, veniți în vizită neoficială. Au vizitat biserica, nimic zicând, fără niciun gest care să le trădeze credința. Rezultatul vizitei a fost desființarea Direcției monumentelor istorice, pentru că, la Putna, se începuseră niște lucrări cu foarte mulți ani în urmă și nu erau gata. A fost un gest elocvent însă, cel puțin formal, amândoi erau necredincioși. Există o vorbă care spune așa «mărirea schimbă firea». Din păcate, poporul român este un popor cu memorie scurtă. Și s-a uitat și se uită în continuare că, sub comunism, a fost relativ bine între anii 1965-1980 maxim. Dar acei câțiva ani de aparentă bunăstare s-au clădit pe crime și pe jertfe. Cine merge la Sighetul Marmației, la Aiud, cine citește literatura care a apărut după ’90 ştie că nu avem voie să uităm. Toți, în frunte cu părintele Stăniloae, cu părintele Galeriu, părintele Cleopa sau părintele Iustin, au avut puterea să-i ierte pe cei care le-au confiscat tinerețea și le-au distrus familiile. Eu am cunoscut un preot în anii ’80, fost deținut politic, îl chemau din când în când și-i spuneau băieții cu ochii albaștri «Să-ți iei și o pijama de acasă, că nu știi când te întorci!». În orașul ăsta a trăit un preot care a făcut 22 de ani de pușcărie pe muchie, părintele Nicolae Grebenea, care a scris o carte, «Amintiri din întuneric». Omul acesta era plin de zâmbet și plin de viață. A trăit aproape 100 de ani, ca și părintele Iustin, că la Dumnezeu funcționează și legea compensației. Părintele Grebenea a plecat în pușcărie când fiica lui încă nu se născuse, iar când s-a întors a găsit-o măritată și cu copii. Ani de zile, familia n-a știut nimic despre el. Părintele Iustin a fost condamnat pentru 12 ani și a primit un bonus de 4 ani. Când s-a împlinit termenul să-l elibereze, i-a întrebat un haidamac: «Bă, bandiților, între voi mai este vreunul care crede în Dumnezeu?». Printre ăia care au făcut un pas în față a fost părintele Iustin și i-au mai dat 4 ani”.

* ”Trebuie să vedem ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină”

Trecând prin propriile filtre experienţele trecutului comunist şi ale prezentului ”democrat”, părintele Alecu Amarinei nu poate să nu raporteze existenţa poporului român la credinţa care l-a ţinut viu şi unit. Porneşte de la un fapt concret: cele mai vechi documente scrise care atestă prezența și dăinuirea noastră aici sunt pomelnicele bisericilor și ale mănăstirilor. Astăzi, însă, diferenţele de opinii capătă accente grave de intoleranţă.

Suntem divizaţi şi uităm că noi trăim, totuși, în mileniul III. Nu trebuie să ne mai uităm chiorâș unii la ceilalți, trebuie să vedem ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină. E valabil și în politică. Ar fi de preferat să vedem ce putem face împreună, fără să ne criticăm și să aruncăm cu noroi, fără să mințim şi să inventăm. Dacă unitatea acestui neam ne-a ținut dintotdeauna aici, trebuie să ne întoarcem la unitate, nu la dezbinare. Însă există manifestări vizavi de orice, am văzut deja opinii împotriva vizitei papei, de exemplu. Eu cred că va fi la fel ca în 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea n-a venit nici ca om politic – că e șef de stat, până la urmă -, nici ca șef suprem al Bisericii Catolice. El a venit și s-a comportat ca un simplu pelerin. Câtă vreme cobori din avion și săruți pământul acesta și spui că ai venit în grădina Maicii Domnului nu e evident? S-a dus în Grecia și și-a cerut iertare pentru păcatele trecute ale istoriei. Iar actualul Papă are un mod atât de personal, de cald și de duios de a spune «fratelli e sorelle», încât orice discurs de-al lui e un îndemn implicit spre toleranţă şi spre iubire. Dacă aş putea transmite un mesaj întregului popor român, acestea ar fi noţiunile pe care le-aş accentua: toleranţă şi iubire”. (Cristina MIRCEA)

GALERIE FOTO

 

pietricica turism

5 COMENTARII

  1. Biserica, prin slujitorii ei, este “mantia aurita” a politicienilor. De ce s-ar imbolnavi daca este “reprezentantul pe pamant” al aluia inchipuit din ceruri? Decat mastodontzi de pereti pt biserici, oare nu ar fi mai util sa folosim banii pt spitale si scoli ?????????

  2. Părintele Alecu este duhovnicul familie mele și chiar dacă ne-am mutat și nu mai facem parte din parohie părintele ne-a primit întotdeauna cu bratele deschide.
    Ii mulțumim părintelui ca a fost aproape de noi în toate momentele importante din viata noastră!
    PS. Pentru toți cei care judecați /criticați încercați sa va puneți în locul lor atunci când trebuie sa vorbească unei mame ce și-a pierdut copilul.

  3. Tot respectul pentru Parintele Alecu Amarinei! Un preot , slujitor al lui Dumnezeu, care provine dintr-familie frumoasa de oameni credinciosi si buni gospodari! O familie mare numeroasa cu mult respect! Doamne ajuta! Parinte Alecu! Salutari de la verisorul Ionica Amarine, Leicester, Anglia!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.