Tradiții de Ovidenie

Din vechime se spunea că, în ziua de Ovidenie – sau Vovidenie -, se deschid cerurile, iar animalele vorbesc. Se făceau praznice pentru cei care au murit de moarte năprasnică. Începând cu această zi, femeile nu mai spălau rufele la râu. Ușile și ferestrele erau unse cu usturoi. Se dădeau de pomană o cană cu apă sau cu bragă (băutură răcoritoare din mei), lumânare aprinsă și colăcel. Prin satele românești, umbla vorba că ”Vovidenia o țin și turcii”.

De sute de ani, pe 21 noiembrie, creștinii serbează Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Denumirea de Vovidenie provine din slavonă și înseamnă ”ceea ce se face văzută”.

Bătrânii credincioși de altădată povesteau că, în ziua de Ovidenie, ”s-a vădit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveștenie” (Buna Vestire, 25 martie) și considerau că sărbătoarea se ține pentru ”ochii ce văd”, ”pentru vederi”.

Printre ritualurile pierdute, era sfințirea unui fuior cu ațe, cu ajutorul căruia oamenii se ștergeau de apă pe la ochi.

Prin unele sate, se credea că, de Ovidenie, s-a născut Domnul Hristos, deci, ca la Crăciun, oamenii credeau că, acum, se deschid cerurile și vitele vorbesc. Noaptea se petrecea cu lumină și cu foc aprins.

Vovidenia era numită și Ziua Gădinețului șchiop, cel mai cumplit dintre Filipii care îi ocrotesc pe lupi. Oamenii respectau această zi și de frica lupilor.

În calendarul creștin-ortodox este prima zi cu dezlegare la pește din Postul Crăciunului.

Dacă oile își scuturau lâna în această zi, era semn că anul următor va fi bogat în roade. Se spunea că, așa cum este vremea de Ovidenie, așa va fi toată iarna.

* Ce făceau oamenii de Vovidenie pentru fi feriți de invidie

În ajunul Vovideniei, se umplea o strachină cu apă, pentru privegheat, iar de ea se lipea o lumânare aprinsă. Apoi, cei din familie făceau o sută de mătănii la miezul nopții și altă sută în zorii zilei. Această ”apă privigheată” era considerată ”de mare ajutor”, atât pentru sănătatea trupului, cât și pentru protecție împotriva răutății omenești.

Tot în ajunul Ovideniei, ferestrele, ușile și locurile de culcare se ungeau cu usturoi, ca să nu se lipească farmecele de casă. Mulți credeau că, în această noapte, încep și fermecătoarele să vrăjească.

Pretutindeni nu se muncea nimic. Din această zi până la Sfântul Gheorghe, femeilor nu le mai era îngăduit să bată rufele la spălat cu maiul. Bătrânele spuneau că, atunci când bat femeile cu maiul, cei înecați ”se duc mai la fundul apei”.

* Lumina de veci

Ziua de Ovidenii era însemnată și așteptată de gospodine, mai ales pentru că dădeau de pomană ”lumina de veci”, lumânarea care nu se stinge niciodată pe lumea cealaltă. Lumina de veci putea fi o lumânare albă de ceară sau o candelă cu untdelemn. Cine nu avea așa ceva pentru a oferi de pomană mergea la biserică și aprindea 7 lumânări de ceară galbenă.

Creștinele aveau grijă să aprindă lumânări și să dea de pomană pentru sufletele celor înecați, deci morți ”fără lumânare” la căpătâi, morți în întuneric. Credeau că, astfel, sufletele vor putea avea lumină pe lumea cealaltă și calea luminată către Dumnezeu. Grija aceasta era una creștinească și, prin urmare, nu cădea doar în sarcina mamei, surorii, fiicei sau nevestei ori a rudeniilor mai îndepărtate ale acelui mort fără lumânare, ci în grija tuturor gospodinelor creștine.

* Rugăciunea părinților pentru copiii lor

Tradiția spune că, de Vovidenie, părinții trebuie să se roage Maicii Domnului, pentru sănătatea copiilor lor. Cei care și-au pierdut copiii să se roage Sfintei Fecioare Maria să le dea alții.

* Hramul Vovidenia

Vovidenia este una dintre marile sărbători creștine. Potrivit Tradiției, Sfinții Ioachim și Ana, părinții Sfintei Fecioare Maria, au dus-o la templu pe fiica lor, în vârstă de trei ani. Aici, Sfânta Fecioară a slujit până la 15 ani. Sărbătoarea Intrarea Maicii Domnului în Biserică a existat de secole, chiar este menționată de Sfântul Grigorie de Nyssa în veacul al IV-lea d.H.

În cinstea acestei sărbători creștine, numeroase lăcașuri de cult au primit hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

Schitul Vovidenia, de pe lângă Mănăstirea Neamț, este unul dintre ele. Vreme de trei sute de ani, a înscris o pagină frumoasă în marea carte a istoriei Moldovei şi a Bisericii Creștine Ortodoxe românești. Ctitorit de Ioanichie al Romanului, în veacul al XVIII-lea, Schitul Vovidenia a fost lavră pentru mulți dintre sihaștrii din Munții Neamțului. Episcopul Ioanichie a fost de loc din ținutul Neamțului. În anul 1746, a fost rânduit stareț al Mănăstirii Neamț. Imediat, la nici un an, a fost ales episcop al Eparhiei Romanului, pe care a păstorit-o cu înțelepciune vreme de 22 de ani.

Sub îndrumarea lui Ioanichie, la Schitul Vovidenia s-au adunat peste 60 de călugări. Alături de episcopul Ioanichie, Vovidenia poate socoti printre ctitorii mari şi pe voievodul Constantin Racoviţă al Moldovei, care i-a acordat diferite scutiri de dări şi privilegii.

La schit, exista, în trecut, un număr însemnat de cărţi şi manuscrise. O parte din cărţi, cu o vechime de peste 300 de ani, poartă însemnări făcute de episcopul ctitor Ioanichie şi de alţi monahi vestiţi. Manuscrisele, unele scrise la Vovidenia, altele dăruite așezământului, au o tematică variată: istorică, filocalică, omiletică, tipiconal-liturgică etc.

La Vovidenia, a petrecut veri de-a rândul familia ”Ceahlăului” literaturii româneşti, scriitorul Mihail Sadoveanu, care venea aici cu soția, cu fiica Profira – și ea amintește de schit în scrierile sale -, cu Titel Mitru, secretarul său personal. Tot aici, scriitorul era vizitat de mulţi oameni de cultură şi de diferite personalități. În anii regimului comunist, ”la Vovidenia, candela de deasupra altarului nu s-a stins niciodată”.

Schitul ”Sfânta Maria Magdalena” Țibucani, care aparține de Mănăstirea Secu, este un alt lăcaș care poartă hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Există dovezi că sihaştrii au vieţuit aici, încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Câțiva monahi din obştea Sfântului Paisie Velicikovski, care, în acea vreme, era stareţul Mănăstirii Secu, au cerut binecuvântare pentru a se retrage aici, pe pământurile Mănăstirii Secu din comuna Ţibucani. Având în vedere că, în acea perioadă, viața monahală cunoștea o bogată înflorire – la Secu vieţuiau peste 300 de monahi -, cei 20 de călugări, în frunte cu un duhovnic, au primit binecuvântare de la Sfântul Paisie să meargă la Ţibucani şi să întemeieze un schit. Acești trăitori cu Dumnezeu au ridicat biserica și trăiau după rânduiala monahală a Sfântului Paisie, care cuprindea ca, pe lângă rugăciune și muncă, o parte bună din zi să se dedice rugăciunii inimii, ”Doamne Iisuse”, şi studiului Sfintei Scripturi, al Sfinţilor Părinţi și al cărţilor cu conţinut duhovnicesc.

Tot tradiţia menţionează că aici a funcţionat o şcoală de copişti şi de traducători, din slavonă în română şi din greacă în română, ucenici ai Sfântului Paisie. În acest sens, documentele vremii îi menționează pe Grigorie Dascălu şi pe Ilarion Dascălu.