Un om care declară deschis că a trăit deja cât 10 vieți. Îi place să povestească despre lucrurile frumoase, despre munca ei de a forma oameni, de a construi, de a se implica. Are o mulțime de întâmplări, de emoții, de stări și, mai ales, de oameni de povestit. Este energică, pare pregătită oricând să se apuce de 10 treburi deodată și să le ducă pe toate la bun sfârșit. Este deschisă, are un fel aparte de a se apropia de oameni și de a comunica cu ei și mereu se află în competiție cu ea însăși. Viața a învățat-o să nu fie niciodată încrâncenată și să privească orice eșec ca pe un semn că Dumnezeu, în acel moment, a considerat că are nevoie de altceva. Prima ei experiență, aparent dramatică, a fost eșecul la admiterea la Academia de Studii Economice. A luat un tramvai greșit și a întârziat la ultimul examen. Se închisese ușa.
”A fost un șoc, pentru că mie îmi trebuia 6 la ultima probă, atât. Aveam note foarte bune, dar zero la ultima probă. Tragedie totală, vă dați seama, eram șefă de promoție! În fine, au rămas câteva locuri la Iași, la facultatea de mecanică, la TCM. Scria acolo undeva MT – 6 locuri, nici nu știam ce înseamnă MT. Am intrat cu brio, m-am lămurit pe urmă că înseamnă mașini termice și mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns acolo! Am avut profesori foarte buni, am învățat motoare, cazane – turbine și frig și am fost repartizată la Întreprinderea de tractoare Miercurea Ciuc”.
Gabriela Banu n-a stat la Miercurea Ciuc decât 8 luni, inclusiv o iarnă cu temperaturi de 
-30°C. A rămas, însă, cu multă căldură în suflet și cu amintirea unor oameni care au învățat-o, practic, tot ce nu stăpânea decât teoretic, din facultate. Apoi, la îndemnul tatălui, a revenit acasă, în județul Neamț și s-a angajat, la fel ca soțul ei, ca inginer la Fabrica de zahăr din Roman. Răspundea de toate reparațiile utilajelor din toate secțiile: zahăr, zaharoase, ciocolată, ulei. La fel ca la Miercurea Ciuc, unde s-a oferit să facă de serviciu la poartă în locul oricui, la Roman a început să facă bilanțurile termice în locul colegilor care nu aveau timp sau li se părea greu. Între timp, fiind inginer stagiar, trebuia să facă o lucrare ca să treacă în anul următor și a primit ca proiect să modifice instalația de frig de pe saramură pe etilenglicol. S-a apucat de căutat cărți, de citit, de făcut calcule și, evident, proiectul i-a ieșit.
* ”Am avut cursanți din toate mediile, de la oameni cu 4 clase până la supermanageri”
”La Roman, am mai învățat ceva: să mă fac că fac. Dacă la Miercurea Ciuc îmi făceam treaba în două minute pentru ziua întreagă – nu se întâmpla asta, dar zic ca idee -, după aceea nu mă mai întreba nimeni nimic. La Roman, când ieșeam din birou, îmi luam halat, niște dosare în mână și alergam de nu mă prindea nimeni, ca să arăt că am treabă. Altfel se găsea cineva care să-mi mai dea ceva de făcut. Și, oricum, am primit încă o sarcină – la ora 4 să merg la liceu să predau la școala de maiștri. Erau oameni scoși din producție de prin toată țara, inclusiv Timișoara și Cluj. Nu știu dacă aveam 28 de ani. M-am trezit în fața a 46 de bărbați de peste 40 de ani, iar în prima lună nici nu îndrăzneam să privesc spre ei. Învățam acasă, pentru că mi se părea că toți știu mai mult decât mine. Copilul meu, când îl întreba cineva ce fac, răspundea «mama învață». Așa a crescut. Fiind vorbăreață, am început să-i întreb despre ei. Era unul de la pește, altul de la morărit și am început să învăț tehnologie. Îmi spuneau toți «Mamița». Eram dirigintă. I-am dus pe Ceahlău înainte de banchet, erau foarte încântați și povesteau despre mine acasă. Când au venit la banchet cu soțiile, toată lumea voia să știe cine este Mamița. Întotdeauna am ținut la elevii mei și am comunicat cu ei. I-am învățat nu doar disciplinele de specialitate, ci și să fie îngrijiți și politicoși”.
Odată cu anul 1990, sistemul de a fi plătită de Fabrica de zahăr și de a preda la liceu nu a mai fost posibil. Gabriela Banu a ales, fără să clipească, să rămână în învățământ, deși a pierdut la salariu. Și-a dat definitivatul în București, a luat toate gradele până în 1994, după care a acceptat funcția de director tehnic la liceu – actualul colegiu Danubiana. Atunci, liceul avea160 de profesori și toți erau prieteni, petreceau împreună revelionul, aniversările, ziua liceului, 8 martie. Făceau și treabă bună împreună. La ”Danubiana”, Gabriela Banu, care tot timpul trebuia să învețe ceva nou, a început să scrie proiecte. Mai întâi câteva Leonardo, apoi proiecte PHARE, în perioada de debut, când nimeni nu știa mare lucru despre felul în care funcționează. A întocmit proiecte nu doar pentru colegiul la care lucra, ci și pentru licee din Piatra Neamț și din Târgu Neamț. Toate au primit finanțare.
După 18 ani de locuit la Roman, în 2002, soțul a anunțat-o că și-a găsit serviciu la Piatra Neamț. S-au mutat, iar ea a devenit profesor la Liceul auto. Obișnuită să ajungă acasă după ora 9 seara, s-a dus la Casa Corpului Didactic, cu propunerea de a face un program de formare cu directorii de școli.
”Mi-am făcut eu un suport de curs și mergeam prin județ. La Roman, am lucrat și cu AJOFM, pe cursuri de calificare pentru fochiști și instalatori. Venind în Piatra, au auzit de mine oameni de la tot felul de firme, de prin Suceava sau Bacău. Eram autorizată ISCIR și am făcut cursuri de instalator, mecanic auto și mecanic vulcanizator. Am dat peste 3.000 de diplome, m-am autorizat prima ca manager de proiect, iar la școală predam partea de motoare și instalații electromecanice auto. Nu regret nimic, toate m-au ajutat. Am avut cursanți din toate mediile, de la oameni cu 4 clase până la supermanageri. Emoții am avut totdeauna și întotdeauna m-am aflat în întrecere cu mine însămi”.
* ”Aș vrea să-i învăț pe oameni că schimbarea nu se poate face decât dacă fiecare dintre noi se schimbă”
La Liceul auto, după doar 6 luni, colegii au propus-o director tehnic și a înființat școala de maiștri și postliceala pentru tehnicieni în transporturi. Peste foarte puțin timp, a fost chemată la inspectorat, ca inspector adjunct pe proiecte europene. Și a început formările cu directorii de școli care nu știau cum să întocmească un proiect. A demisionat când s-a schimbat inspectorul general, dar a revenit pe funcția de inspector adjunct din 2007 până în 2008.
”Toată viața am învățat. Soțul m-a înțeles. Niciodată nu mi-a spus să nu fac ceva, ci doar să nu mă plâng că sunt obosită. Acum sunt la faza la care aș vrea să-i învăț pe oameni că schimbarea nu se poate face decât dacă fiecare dintre noi se schimbă și schimbă ceva la locul lui, altfel nu va veni nimeni să schimbe. Calitatea care m-a ajutat cel mai mult este onestitatea. Niciodată n-am putut să nu fac, dacă am promis cuiva ceva. Nu dorm noaptea și rezolv. Iar dacă n-am putut, am fost prima care mi-am cerut scuze. Am fost director la două licee, am fost inspector pe proiecte europene, am fost o dată inspector general adjunct cu inspecțiile, o dată inspector general adjunct cu managementul, știu câtă muncă este. Pentru mine, a fi șef înseamnă responsabilitate, nu m-am dus nicăieri ca să stau. Și am încercat să fiu lider, nu șef”.
Când se uită la drumul parcurs de sistemul de învățământ românesc în ultimii 30 de ani, Gabriela Banu consideră că s-a făcut o greșeală foarte mare cu reducerea numărului de clase profesionale. Acum elevii nu fac deloc practică în școală, nu au unde vedea un flux tehnologic complet, iar agenții economici la care ar trebui să se pregătească nu vor să se lege la cap. Dacă ar avea puterea de decizie necesară, ar începe cu dotarea școlilor profesionale, astfel încât elevii să aibă unde învăța meserii de care societatea are nevoie. Poate înțelege pornirea ministerului spre a da avânt liceelor vocaționale, este de acord că lumea are nevoie de filosofi, dar, în egală măsură, este nevoie și de bunuri materiale și de specialiști în a le crea și întreține.
Dincolo de alergătura continuă, de la școală la cursuri de formare, de învățat continuu ca să-i poată învăța și pe alții și de efortul de a fi mereu conectată la noutăți – apropo, și acum se folosește în școală termenul de întreprindere care nu mai există de ani de zile în economie -, Gabriela Banu a găsit timp și pentru politică. S-a înscris în PNL din 1996 și cunoaște întregul drum al partidului în județul Neamț. A ales PNL pentru că așa a simțit, așa a fost educată și a respectat tradiția familiei – ambii bunici fiind membri ai Partidului Liberal. Nu s-ar vedea niciodată într-un partid de stânga, însă nu este de principiul că un om trebuie judecat pentru opțiunea lui politică.
”Un partid nu este o ușă sau un geam, este format din oameni și, prin urmare, este de calitate doar dacă oamenii sunt de calitate. Eu consider că întâi trebuie să fii cineva profesional și pe urmă să faci politică. Ideea este ca eu să trag partidul, nu partidul să mă tragă și, datorită partidului, să cresc și să devin cineva. Orice om își dorește mai mult și mai bine pentru el, dar trebuie să se gândească până unde poate face compromisuri. Probabil că sunt o persoană care nu se potrivește cu modelele din zilele noastre. Consider că încrederea și respectul celorlalți trebuie câștigate, nu obținute bătând cu pumnul în masă. Și mai cred că, în toate aspectele, comunicarea este importantă. Cele mai mari dezamăgiri le-am avut tocmai din lipsă de comunicare. Când ceva nu mi se explică, simt așa, ca o lipsă de respect. Eu zic că sunt un om care înțeleg orice dacă mi se spune. Și eu, când îi pun unui copil astăzi 2 și mâine 10, îi explic de ce. Dacă întrerup comunicarea, pretinzând că nu este treaba lui să știe sau nu trebuie să-l intereseze, atunci deja am creat o distanță”.
* Bucuria de a călători
Fizic, Gabriela Banu este o mână de om. Nu stă la masă mai niciodată, doar ciugulește câte ceva sau gustă din mâncăruri atunci când gătește. Uneori un iaurt sau un fruct este tot ce are nevoie pentru o zi întreagă. Și are energie pentru tot ce-și propune. Acum nu mai ține cursuri de formare și poate să-și facă programul de după-amiază cum dorește. Are, în schimb, activitate cu magazinul și cu salonul pe care le-a deschis la Borlești, unde s-a mutat după ce-a renovat casa părintească. Și are mai mult timp pentru călătorii. Anul trecut a fost în Istanbul, la Londra, în Israel și Iordania, în Ucraina de câteva ori, acum doi ani a vizitat Atena, Napoli, Roma, Pompei, Bruxelles, iar anul acesta merge Palermo, apoi cu fiica ei la Moscova și Sankt Petersburg.
”Sunt locuri care-mi plac și plănuiesc să le revăd, dar sunt și locuri care mă întristează, probabil pentru că am alte așteptări. Am fost dezamăgită, de exemplu, să văd că există un adevărat bazar în Israel, pe Via Dolorosa (Drumul Crucii). Nici nu se văd locurile de popas, sunt vreo 4-5 care nu se mai văd, pur și simplu. Este o viermuială continuă, unul vinde, altul cumpără, foarte mult comercial. Am dormit în Palestina și zilnic treceam în Israel, o stradă mai încolo. Am avut emoții doar în două locuri: la Biserica Adormirii Maicii Domnului lângă Grădina Ghetsimani, când am coborât și mi-au dat lacrimile instantaneu, și la Mormântul Sfânt, unde nu ai voie să stai decât câteva secunde, pentru că întotdeauna este coadă foarte mare. Am stat mai mult de 4 ore la coadă, pentru 3 secunde. Am avut noroc că am fost atentă la explicațiile călugărilor și am ajuns exact lângă locul în care sunt lumânările, pe care poți să nu le vezi dacă nu știi de existența lor. Am reușit să iau una, o am acasă. Și m-am concentrat foarte mult la ce să spun în cele 3 secunde cât am stat lângă piatra Sfântului Mormânt. Am ajuns și la Iordan și m-am botezat, am fost și la Marea Moartă, și la Cana Galileii. Pe oriunde ajung, îmi propun să fac ce simt, pentru că a doua oară nu știu dacă mai ajung în acel loc în viața asta. Ce-mi doresc? Îmi doresc sănătate, pentru mine și pentru toată lumea, nu doar pentru ai mei. Și-mi doresc pentru copilul meu să fie fericit toată viața cum e acum. Cred că sunt un om fericit, împlinit și binecuvântat. Niciodată, în toată viața mea, n-am plecat de acasă cu intenția să fac rău cuiva. Și, chiar dacă mi s-a făcut rău, am iertat și am făcut bine în schimb. Cât am putut am ajutat, dar sigur că întotdeauna mai este loc, sigur că n-am ajutat suficient”.
Cristina MIRCEA
