O meditație de Paști

O povestioară din Pateric spune că într-un orășel din Grecia, după ocuparea vremelnică de către musulmani, primul lucru pe care l-au făcut aceștia a fost să închidă bisericile creștine. La o vreme însă, comandantul s-a interesat de moralul și de comportamentul localnicilor. Răspunsul primit a fost unul revelator: Degeaba le-am închis bisericile din oraș, cetățenii locului și-au făcut fiecare cîte o biserică acasă unde se roagă cu mai multă rîvnă decît înainte. Dacă pînă la venirea noastră erau în acest orășel doar trei biserici, acum sunt cîteva sute. Și toate comunică între ele.

Nu altfel cred că se întîmplă în aceste vremuri în lumea noastră românească, ușa întredeschisă a Bisericii Neamului comunică direct cu miile de biserici din căminele noastre. În aceste condiții, Învierea este mai mult decît un eveniment care se repetă, parte dintr-un ritual creștin care uimește și întărește sufletul credinciosului de două mii de ani, este o renaștere individuală și colectivă. În deruta generală, în pandemia de griji, Mesia este o speranță și o prezență. Iar Iisus vine/ revine doar acolo unde i s-a deschis locul, acolo unde piatra credinței a fost mișcată cu un pic de rugăciune, cu un pic de rîvnă a minții și a trupului. Cum să aduni, dacă nu sameni? Cum să bei, dacă nu ai săpat sau nu ai curățat izvorul? Cum să urci dacă nu ai văzut cu mintea piatra din vîrful muntelui?

Dar ce este, în fond, Învierea? Este relevarea naturii divine din fiecare, este șansa creștinului de a simți că speranța nemuririi are un răspuns. Pentru că învie numai cei care au fost vii cîndva, care au rămas vii în ordinea omenescului dar au aspirat spre viață și în ordinea cerescului. Cei morți nu învie, armura goală nu poate fi însuflețită. Auzim deseori expresia ”trecerea în neființă” pusă și spusă pe seama celor care pleacă din lumea asta. Dar creștinii nu trec în neființă, ei trec în ființa care este ”cămașa lui Hristos”, pe care o îmbracă direct peste sufletul care germinează, astfel, eternitate. Din neființă nimeni nu învie. Din ființă doar învie omul precum sămînța din sămînță, omul caută astfel un răspuns la aspirația permanentă, întoarcerea în raiul primordial. În această noapte Învierea este un răspuns la toate grijile, la toate întrebările, la toate ezitările noastre. Cîte lumini se aprind în noaptea de Înviere, atîtea trepte spre mîntuire se înregistrează pentru neamul creștin ortodox.

Spune părintele Dumitru Stăniloaie: “Învierea nu este un răspuns la frica de moarte, este o materializare a nădejdei de viaţă. Iar ca Învierea să fie posibilă, creştinul are exemplul lui Hristos, primul Înviat”. Nu trebuie să mori ca să învii, viu fiind trebuie să învii întru Hristos. De fapt, aceasta e rațiunea Învierii. De azi și dintotdeauna. Nu învie morții noștri, noi înviem și încercăm să le oferim și lor viață.

Cînd mărturisesc “Hristos a înviat!” şi primesc răspunsul “Adevărat că a înviat!”, creştinii stabilesc între ei o puternică relație a cărei trăinicie este verificată de-a lungul întregii vieți. Dacă am pătrunde înţelesul acestei bucurii împărtășite, am fi cu toţii de neînfrînt atît pentru cele văzute, cît şi pentru cele nevăzute…! Hristos a înviat!

Adrian Alui Gheorghe

Piatra Neamț, aprilie 2020

Adrian Alui Gheorghe

Piatra Neamț, aprilie 2020