La altitudinea de 1.000 de metri, la capătul unui drum pe care nu-l poți parcurge decât cu mașina de teren sau cu pasul, în punctul Crucea Arsă, din satul Popești, comuna Farcașa, se deschide o altă lume. Satul de odinioară se păstrează întru totul, cu îndeletnicirile arhaice care țin de creșterea animalelor, de ”bătutul” laptelui pentru ”adunarea” cașului, de obținerea untului din jintuit (acel zer care trebuie potrivit întotdeauna ca să fie suficient de gras), cu modul de a găti, la ceaun pus pe foc de lemne, și de a munci mult, curat și cu frică de Dumnezeu. În contradicție cu manopera păstrată exact ca acum 100 de ani sunt paturile suprapuse, pe care-și odihnesc ciobanii oasele până la 1 noaptea când se dă deșteptarea, baia cu apă curentă, boiler și mașină automata de spălat, și sistemul modern prin care laptele muls proaspăt ajunge în zona (compartimentată eficient) unde se face prelucrarea. Întregul ansamblu (adăposturile pentru vaci și pentru oi, cabana în care dorm ciobanii și spațiile de ”producție”, locul de gătit afară, sub un simplu acoperiș și terasa din lemn, unde iau masa musafirii admirând valea dintre munți – constituie o reușită stână turistică. Totul este simplu și complicat în același timp, doar nu-i ușor să aduci curentul electric din sat și apa de la un izvor din pădure, fiecare detaliu e de bun gust, iar naturalețea cu care se îmbină partea modernă cu cea tipică stânelor montane sporește farmecul locului. Un loc care are o poveste. Se 
numește ”Crucea Arsă” pentru că ciobanii, care cu zeci de ani în urmă, pășteau oile și făceau cașul la altitudinea de 1.000 de metri, au pus o cruce în vârful unui brad. În timpul unei furtuni, crucea a fost trăsnită. Și a ars. Astăzi, în locul ei este o cruce, mare, metalică, cu becuri speciale care se văd din sat. Are paratrăsnet și totuși, în timpul unei furtuni, istoria s-a repetat… Oamenii din toată țara, care vin la Durău și se cazează la Pensiunea ”Vânătorul” vizitează stâna turistică din Farcașa, află povestea crucii arse, se bucură de frumusețea locului, de acel gust al mâncării ”de acasă” și pot vedea ”pe viu” cum se fac produsele care le sunt servite la restaurantul pensiunii. Păstrăvul provine din 3 bazine mari, pe care proprietarii la-au amenajat la baza dealului din Popești, brânza de vaci, smântâna și telemeaua de la ferma din apropierea păstrăvăriei, iar cașul, urda și untul se fac la stână.
”În meseria asta trebuie să pui suflet că altfel nu merge”
Cu mișcări sigure, baciul arată și explică oricărui turist cum se face cașul. Mulți îl filmează. N-au mai văzut așa ceva și vor să aibă amintiri din vacanță și să le arate și altora cum devine laptele brânză. Privind întreaga operațiune, nimic nu pare complicat, în fapt niciunul dintre ciobani nu are talentul baciului de a ”aduna” cașul, de a-l apăsa ca să fie bine ”stors” și de a-i da forma rotundă. Iar ”fabricarea” cașului și a urdei este o activitate care se face de două ori pe zi, după fiecare mulsoare.
”În meseria asta trebuie să pui suflet că altfel nu merge”, spune baciul în timp ce adună cașul. ”Eu fac asta de 30 de ani și ar trebui să ies la pensie că am 65 de ani, problema e că nu are cine să vină în loc, nu am pe cine să învăț. Cred că o să mai stau vreo 5 ani, cât mai pot. E mult de muncă și nu găsești oameni. Stau două, trei zile și fug, nu se pot obișnui să doarmă așa de puțin. Eu le dau de toate, le fac mâncare, le dau și un pahar de vin, dar e chestia de somn, că trebuie să te trezești la 12 jumate noaptea și nu prinzi mai mult de 4 ore de dormit”.
Din 130 de litri de lapte, după ce se pune cheagul, se amestecă, se bate bine, se adună cu mâna și se apasă până ce i se dă forma, iese un singur caș. Se taie în 4, se pune în alt vas, unde se mai stoarce o dată, ca să iasă jintuitul gras, lucru care asigură calitatea untului.
”Îl băgăm la centrifugă și în jumate de oră iese unt”, spune baciul. ”Jintuitul este ce-i mai gras după ce frământ brânza bine, ca pe aluatul de cozonac. După aia se pune în tifon, fac o gaură în mijloc, îl răsucesc până iese rotund, îl las așa până dimineață, când îl iau și-l pun la locul lui, mai stă opt zile la uscat și e gata. Iar zerul se fierbe și, de deasupra, se adună urda”.
Stâna de la Crucea Arsă are 10 ani de când funcționează, timp în care nenumărați turiști s-au bucurat de priveliște, de experiența de a vedea cum se fac bucatele și, mai ales, de gustul oii la proțap, al tocăniței la ceaun, al pastramei și al brânzeturile servite cu mămăliguță fierbinte, făcută tot la ceaun. De meniu se ocupă o femeie din sat, care știe să gătească în așa fel încât mâncarea să aibă acel gust care rămâne în memoria 
oamenilor: ”Eu vin dimineața, în jur de 8-9, și mă apuc de treabă. De obicei meniul este din miel sau din oaie. Depinde ce dorește grupul să mănânce ori tocăniță, ori miel făcut în jintuit și mămăliguță cu brânză. Toți care au trecut pe aici au rămas foarte încântați, când au gustat nici n-au crezut că este carne de miel și au spus că nu au mai mâncat așa ceva niciodată. Nu recunosc gustul de oaie, dar de fapt nu e nici un secret culinar, ci doar faptul că oaia este crescută la munte, nu este grasă ca oaia de câmpie, iar iarba pe care o mănâncă este curată și plină de plante medicinale. Oile care stau mai mult închise în ocol au cu totul alt gust”.
Stâna are și o afumătoare, unde se lucrează doar cu lemn de fag și se poate afuma orice tip de carne, inclusiv păstrăv.
După o zi în vârful muntelui, drumul de întoarcere spre sat este la fel de plin de emoții ca urcatul la stână. Peisajul este fascinant, dar porțiunile abrupte dau senzații de strângere de inimă turiștilor. Pentru oamenii muntelui, însă, să conducă pe asemenea drumuri, cu grija de a nu trece de două ori prin același loc pe pajiște, ca să nu strice iarba, este o obișnuință. Le-a intrat în sânge, la fel ca gesturile simple de a face cruce deasupra vasului cu lapte din care urmează să facă urda și cașul, sau de a se uita seara cum se aprind becurile de la Crucea Arsă.
Cristina MIRCEA
