Prof. Mihai Mancaș: ”Trebuie să-ți placă să fii profesor, în primul rând”

Născut pe 27 iunie 1952, în comuna Dragomirești, profesorul de educație fizică și sport Mihai Mancaș a ieșit la pensie începând cu 1 septembrie 2020. Are aproape 46 de ani în învățământ, din care ultimii 11 ani la Colegiul Național „Calistrat Hogaș” Piatra-Neamț. A făcut sport de mic, dar atletismul i s-a părut cel mai potrivit pentru felul său de a fi: calm la exterior, vulcanic în sine, mereu activ, dornic să-și depășească limitele, cu o voință fermă și anduranță la greu.

Pe la începutul anilor 1960 s-a mutat cu părinții la Piatra-Neamț, dar își amintește cu drag de primul său dascăl: „Aveam 8-9 ani când ne-am mutat la oraș, dar am făcut clasa I la școală, la Unghi. L-am avut învățător pe domnul Ungureanu, Dumnezeu să-L odihnească! Un om bun, un învățător nu sever, dar drept și care ne-a făcut să prindem drag de școală. Copiii mici știu cine este om drept și cine nu! După ce am venit la Piatra-Neamț, am învățat la Școala nr. 6, unde este Liceul Forestier acum. Apoi am fost admis la „Petru Rareș”, la real și după liceu, pe care l-am absolvit în 1971, m-am dus la facultate. Fiindcă am făcut atletism de performanță, la Clubul Ceahlăul, am ales Institutul Pedagogic, din Bacău. Am făcut facultatea de 3 ani, cum era pe atunci, specializarea Educație Fizică și Sport. Părinții mei… nu prea erau de acord, dar a fost alegerea mea”.

În studenție a continuat cu atletismul și a devenit sportivul Clubului Știința Bacău, unde a avut parte de antrenori renumiți la acea vreme: „L-am avut o perioadă scurtă pe regretatul antrenor Vladimir Lașcu, apoi pe Dan Pavalache, pe Simi Blaga. Pe Simi Blaga l-am avut antrenor mai întâi la Clubul Ceahlăul în Piatra-Neamț și apoi a venit la Bacău”.

„Copiii sunt sinceri până pe la 14-15 ani. Pe urmă cresc”

După absolvirea facultății, în anul 1974, a dat examenele de diferență și a primit post prin repartiție la școala din comuna Podoleni. După un timp a predat la Roznov, apoi a revenit la Podoleni, iar din anul 1990 a predat la Școala nr. 26 (actuala „Daniela Cuciuc”) din Piatra-Neamț, având câțiva ani și funcția de director adjunct.

Profesorul Mihai Mancaș a renunțat fără părere de rău la funcție și s-a întors la elevi. Din anul 2009 și până la 31 august 2020, când și-a depus dosarul de pensie, a fost profesor de sport la Colegiul Național „Calistrat Hogaș”, locul unde avea să îmbine talentul pentru sport și harul de profesor.

„Când eram la facultate, la Bacău, mi s-a propus să rămân asistent, dar am simțit că nu-i de mine. Întotdeauna mi-a plăcut să muncesc cu elevii mai mici, cei de până în 15 ani. Fiindcă sunt la vârsta la care încep să se dezvolte și sportul are un rol esențial în formarea lor. Una este să-i educi de mici pentru mișcare, alta să lucrezi cu tinerii de liceu, obișnuiți cu tehnologia, să facă sport, măcar o oră pe săptămână. Nu mai au educația pentru mișcare și le este greu, unora, să vină la acea unică oră de sport pe săptămână. Și dacă trag mai tare de ei, imediat fac febră musculară. În anii din urmă, mai ales, sunt tineri care categoric nu vor să audă de sport și cei care nu concep viața fără sport, merg și la sală, fac performanță sau aleargă doar pentru condiția lor fizică. Și pentru sănătatea lor. Dar, din cei 46 de ani ca profesor, eu am lucrat mai mult cu cei mici. Sunt și cei mai sinceri, până pe la vârsta de 14-15 ani. Pe urmă cresc. Mai ales după anii 1990, când părinții au plecat la muncă în străinătate și copiii au fost crescuți de bunici sau uneori au rămas singuri, se simte că au prea multă libertate pe care ei, neavând cine să se ocupe de ei, o înțeleg în sensul că pot face orice. Sau, de partea cealaltă, copii ai căror părinți muncesc de dimineața până seara și-i dau pe copii la tot felul de cursuri, sporturi, activități care să le ocupe timpul și să fie educați. Iar copiii suferă pentru că nu-și mai simt părinții aproape de ei. Părinții sunt la serviciu, copiii au ore până pe la 14, apoi merg la înot, la canto sau mai știu eu ce și ajung acasă pe la ora 19. Urmează lecții, părinții sunt obosiți, copiii sunt obosiți, dar tot au nevoie de un pic de timp cu părinții lor, măcar să stea de vorbă cu ei în fiecare zi”.

„Nici un elev de-al meu n-a picat proba sportivă”

Câtă nevoie au copiii de părinți o știe foarte bine, fiindcă în timp, plăcându-i atât de mult să-i și educe pe elevii săi, profesorul Mihai Mancaș a ajuns să fie renumit pentru tactul cu care și-i apropia. Păstrând respectul cuvenit în relația profesor-elev, a reușit să-i ajute pe mulți să-și aleagă un drum în viață. Din dragoste pentru copii, mai ales pentru cei cărora nu le era teamă să muncească pentru a-și atinge țelul, i-a pregătit pe mulți dintre cei care doreau să ajungă medici militari, polițiști, jandarmi, militari. În câțiva ani a devenit cel mai căutat profesor din Piatra-Neamț pentru pregătirea traseului la proba sportivă, eliminatorie.

Nici unul dintre elevii pregătiți de el nu a picat proba sportivă. Iar pe câțiva i-a pregătit fără să le ceară decât să reușească și când își amintește de unii dintre elevii săi îl podidesc emoțiile: „Elevi de-ai mei au intrat la liceele militare, la Academia de Poliție, la Medicină Militară, la SRI, la Pompieri, la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Au fost elevi cu o voință extraordinară! Am avut o elevă care atât de mult și-a dorit și s-a pregătit pentru admiterea la liceul militar, venea și sâmbăta de acasă, locuia pe lângă Piatra-Neamț și uneori nu avea bani de autobuz… Am ajutat-o cât am putut și m-am bucurat enorm că a reușit. Mereu am considerat că tinerii care știu ce vor de la viață trebuie ajutați, indiferent ce înseamnă aceasta. Nu m-au interesat banii. Am elevi care au terminat la Forțele Terestre, Medicina Militară, Tehnica Militară, unul lucrează la mascați în Poliție. Cei care și-au dorit foarte mult să reușească, au muncit. Și au învățat și teoria, fiindcă le spuneam că proba sportivă nu e cea mai grea, ci proba scrisă. Dacă nu știi de nota 15, n-ai ce căuta în examen, le spuneam. Pe cei care dădeau și testarea psihologică i-am îndrumat să facă un pic de pregătire, înainte de examen. Selecția e riguroasă și concurența tot mai mare. În ultimii ani sunt doar câteva locuri și trebuie să fii bine pregătit. Anul ăsta s-au dat probele sportive și testarea psihologică, iar din cauza pandemiei nu a mai fost examen, dar la anul nu se știe ce va fi”.

„Eu, ca profesor, n-am nici un talent”

Anul acesta, unul pandemic, a bulversat tot, dar nu și ieșirea la pensie a profesorului Mihai Mancaș. Ajuns la vârsta de 68 de ani, a rămas alături de elevi cât de mult i-a permis legea. Și, fiindcă nu sunt mulți profesori de sport, a acceptat orele pe care titulara catedrei nu le poate susține, profesoara Cătălina Grigoraș-Popa fiind numită inspector școlar.

Faptul că merge la școală, încă, face ca trecerea spre noua etapă a vieții să pară mai ușoară. Dar răspunsul scurt la întrebarea ce talent, ca profesor, crede că l-a făcut să fie îndrăgit de elevi arată că doar omul Mihai Mancaș trece prin tranziție, nu și profesorul de sport: „Eu? N-am nici un talent. Trebuie să-ți placă să fii profesor, în primul rând. Și să-ți placă munca. Și mai trebuie să-ți placă copiii, să-i pui să muncească, un pic. Eu nu le cer performanță, dar trebuie să facă mișcare. Am avut elevi care au mers în competiții naționale, unde aveam concurenți elevi de la liceele sportive sau de la cluburi. Era greu să ajungi pe podium, dar noi eram bucuroși că am participat. Cei care au talent, să facă sport de performanță. Nu știu cum am fost apreciat ca profesor, dar cred că, uneori, știam mai multe despre copii decât proprii lor părinți”.

„Atletismul înseamnă ordine, disciplină, voință. Ești doar tu cu tine!”

După o viață în sala de sport, cele câteva ore pe săptămână pe care le susține sunt compensate de a doua sa pasiune: pescuitul. Pare ceva total diferit pentru un atlet de performanță: „Atletismul înseamnă foarte multă mișcare. Ordine. Disciplină. Voință. Spre deosebire de fotbal, de exemplu, care a devenit un sport pentru bani, pentru câștig. Pe când, atletismul cere multă muncă. Muncă individuală, cu tine. Ești tu cu tine, atât! N-ai minge, n-ai echipă. Și atunci îți poți afla adevărata valoare. La un sport de echipă, dacă nu ești bun, te mai ajută coechipierii, mai muncesc ei pentru tine. Pe când, la atletism, când ai intrat pe pistă, când ești la groapa de sărituri, ești singur. Atletismul mi-a plăcut. Și să lucrez cu cei mici. Când nu voi mai putea, îmi rămâne pescuitul. Dar, nu aduc peștele acasă: ori îi dau drumul înapoi în apă, ori îl dau altor pescari, pe baltă. Și voi avea timp să mă ocup de nepoțica mea. Are 12 ani, este artista familiei, cântă și dansează, se pregătește la un club pentru copii din oraș”.

Cristina IORDACHE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.