Regizorul Vlad Trifaș (n. 1989, Buzău), una dintre vocile reprezentative ale generației tinere, a prezentat în cadrul celei de-a XXXVII-a ediții a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț „Vicleniile lui Scapin” de Molière. Această producție are o semnificație aparte, fiind spectacolul inaugural al Secției din Piatra-Neamț a Teatrului de Stat din Bacău – astăzi cunoscut sub numele de Teatrul Tineretului – care a debutat în 1958 cu aceeași piesă, jucată atunci pe 3 octombrie.

O reinterpretare inedită prin faptul că versiunea semnată de Trifaș este interpretată în limba turcă, de actorii Teatrului de Stat Bursa, cu supratitrare în română, configurând astfel un dialog intercultural autentic și o lectură proaspătă a textului clasic.

Conexiunea regizorului cu scena pietreană este consolidată de relația pe care o întreține cu directorul artistic al festivalului, conf. prof. dr. Paul Chiribuță. Cei doi au fondat în urmă cu 14 ani Festivalul „Săptămâna Teatrului Tânăr” la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, un proiect de susținere a tinerilor creatori într-un cadru profesional, ce rezonează cu vocația Teatrului Tineretului, institutie emblematică în susținerea și afirmarea noilor generații teatrale din România. Festivalul, aflat sub coordonarea lui Trifaș, continuă să ofere artiștilor aflați la început de drum oportunitatea de a evolua din „bula protectoare a universității” către un mediu artistic profesionist, favorabil dialogului și afirmării creative.

Un interviu în exclusivitate despre menirea și adevărul regizorului într-o lume aflată într-o nouă și la fel de veche atmosferă shakesperiană și din perspectiva unui spațiu cultural și a unei cutume tradiționale sensibile: situația (burca sau ”burqa” completă – veșmântul tradițional, dintr-o singură piesă ce acoperă totul, mai puțin ochii!) femeilor din Turcia și din lumea arabă în general.

– Ați compus muzica pentru ”Othello” în turcă, regizați ”Vicleniile lui Scapin” într-o limbă pe care nu o vorbiți. Cum se construiește un spectacol când nu înțelegi ce spun actorii pe scenă?

Înțelegi ce spun actorii pe scenă, pentru că, altfel, nu construiești un spectacol! Lucrezi cu trei texte deodată, de obicei: în română, în engleză și în turcă.

În teatru nu există bariera limbii!

E greu de înțeles, într-adevăr! Acesta e hop-ul, dar trebuie să înțelegi, pentru că, altfel, nu ai cum să construiești. E complicat, bineînțeles, dar e o provocare, pentru că te obligă să te întorci la esență. Teatrul este un limbaj internațional care nu ține atât de mult de originea cuvântului rostit. Atâta timp cât el este rostit și conține adevăr, el este inteligibil, mai ales în momentul în care suntem în ochelul refacerii.

– Ați spus odată că vă e teamă de ziua în care veți avea răspuns la toate întrebările. La ce întrebare nu vreți să răspundeți?

Oooo, la foarte multe! Cred că sunt întrebări de genul: Cât timp o să fac asta? Mai trebuie să mai fac asta? Mi-e foarte frică de: De ce fac asta? Pentru că, de cele mai multe ori știu, dar, dacă într-o zi nu o să mai știu, este îngrozitor! Și mi-ar fi frică să am vreodată senzația că știu. În momentul în care o să am senzația că știu, cred că e cazul să mă opresc. Mă tem de vreun sertar pe care să-l am o dată și să-l deschid doar pe acela. Îmi doresc foarte mult să mă reapuc de Shakespeare. Am avut o perioadă în care m-am simțit tare bine cu Shakespeare! O să montez din nou Shakespeare, vreo trei texte și am un gând cu ”Richard” (”Richard al II-lea”, ”Richard al III-lea” – n.r.), trăit de foarte mult timp și de-abia acum am curajul să mă apuc. Pentru că s-a făcut lumină în coridorul lung, greu de tot, până la ”Richard”, pentru mine cel puțin. Acum s-a făcut lumină și de-abia aștept să mă apuc de acest text care e înfiorător de greu din toate punctele de vedere!

– Ați jucat în ”Nunta însângerată”, regizată de conf. prof. dr. Paul Chiribuță, apoi ați regizat-o dv, la Piatra Neamț. Ce ați ”furat” de la profesor și ce ați refuzat din ce v-a dat?

Este atât de greu de trasat o linie. Vorbim de un moment de clădire, adică, acum un milion de ani când am jucat eu, era un moment de clădire, nici măcar nu văd acel moment ca ceva spectacular. Este, cu siguranță, fără ca eu să pot realiza! Probabil că, în spectacolul meu, sunt sunt multe linii trasate de profesorul Paul Chiribuță acolo, care au fost mai departe puse de mine în scenă. Dar sunt două momente extraordinar de diferite. Acela este un moment de profundă înțelegere a meseriei, de formare, iar acesta este un moment de căutare cu armele pe care le-am dobândit, înțelegând ceea ce mi-a fost oferit atunci. Mi-ar fi imposibil să zic că am folosit un moment sau altceva. Cred că am folosit cam tot, pentru că, pentru mine, a fost un moment formator atunci, de înțelegere a teatrului.

Adevărul valoros – ”îl zdruncinăm și îl readucem la umanitate”

– Cum ați defini dv. adevărul pentru un regizor?

Adevărul este lucrul pe care nu ai timp să-l organizezi! Bineînțeles că treaba unui regizor este să organizeze totul, nimeni nu e întâmplător. Dar, adevărul este ceva crud! Este un prieten cu un dos de palmă foarte greu, care nu te ia nici pe ocolite și te și lovește când greșești, chiar în momentul acela! Adevărul e brutal și e bine să fie brutal, pentru mine cel puțin. Consider că e sănătos pentru că lucrurile de o mare, foarte mare valoare vin, bineînțeles, pe un teren fertil, pe un teren foarte bine pregătit, înțesat de lecturi, pictură, muzică, absolut orice îmbogățește un om. Dar, în momentul în care reușim să și zdruncinăm terenul acesta și să-l readucem la umanitate, se întâmplă lucruri foarte frumoase. Așa că adevărul, cred că, este acest happening, acest moment în care ești binecuvântat și ți se întâmplă profund ceva. Și îți poți folosi cunoștințele acumulate și tehnica și… absolut orice îți oferă vremea în care trăiești, pentru a descoperi ceva. Adevărul, cred că, este doar în descoperire. În momentul în care spui că știi ceva și el devine adevărat pentru că ai trecut pe acolo, deja e ușor prăfuit. Acel moment, cred că, este cel mai frumos.

”Othello” – oglinda suferinței și spectatoarele nemișcate!

– Și o ultimă întrebare. Domnul Andrei Șerban spunea că ”Othello” este undeva la limita horrorului, din punctul acesta de vedere. Că e un adevăr foarte crud. Cum ați simțit dv. acest spectacol, această piesă? Ați simțit acest lucru?

L-am simțit. Un adevăr crud, groaznic! L-am simțit deosebit de tare acest lucru. Contează foarte mult UNDE montezi un text. Nu e același lucru între Piatra și București. Dacă e altă țară, dacă e altă cultură, dacă e o cultură deosebit de patriarhală. Și neavând vreun gând. Pur și simplu așa este cultura lor. Nu vreau să judec în niciun fel! Nu vreau să fiu înțeles greșit. Dar nu putem să trecem peste faptul că sunt musulmani în locul în care am făcut ”Othello”… Ori un bărbat care omoară o femeie dintr-o gelozie falsă… Acolo este cu atât mai crud! Pentru că, bineînțeles, avem această violență și la noi în țară, și în Europa, și peste tot! Dar credeți-mă că, nu-i același lucru! Acolo (în Turcia – n.r.) se simte altfel!

Și piesa a fost crudă. Uitați-vă, nu prea pot să-mi văd spectacole! Adică ca un spectator, din sală. Le văd ascunzându-mă peste tot, la lumini, le văd ascuns undeva! Și, probabil, una dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut la un spectacol de-al meu a fost în sală. Și s-a întâmplat la ”Othello”! Pentru că, la premiera spectacolului, eram undeva într-o cort și puteam vedea publicul. Era un rând complet de femei îmbrăcate în burca completă, care veniseră la spectacol. Probabil că era un grup organizat, pentru că burca completă găsești mai rar în Turcia acum. Adică nu prea mai sunt în felul acesta! Și, la mine, se întâmplă ceva în finalul spectacolului, nu vreau să povestesc, dar este ceva ce spune că nu e bine așa! Și, Bianca, femeia de moravuri ușoare din spectacol, face lucrul acesta, ea este personajul care spune că nu e bine! Pentru spațiul acela (cultural și religios – n.r.) a fost destul de curajos să fac lucrurile acestea și… Am văzut un rând întreg de oameni, aceste femei, care nu au mișcat tot spectacolul! Stăteau așa… cu răul! Eu le puteam vedea doar ochii care plângeau, nemișcând. Da, e crud! Este extraordinar de crud despre cineva care suferă real! Este impresionant, sar înapoi la ce s-a întâmplat între ele!… Ceva s-a întâmplat, cu siguranță, în acel moment, dar fără să miște! Să accepte această oglindă a suferinței pe care ele o văd și deci, da! ”Othello” e crud și e anormal de contemporan, aș putea spune! N-ar trebui să fie atât de contemporan! Ar trebui, mi-aș dori foarte mult, să nu îl percep pe Shakespeare drept contemporanul nostru. Nu e bine că e contemporan!