Supranumit „tată al desenului american”, Thomas Nast ne oferă un răspuns la întrebarea: ’’ Who Stole The Peoples Money?’’ (Cine a furat banii poporului?). Răspunsul desenat acum 150 de ani reprezintă esenţa luptei electorale democratice: Ăla a furat, nu eu! Desigur, reprezintă şi laşitatea, îngâmfarea, prostia, lipsa de caracter, ipocrizia, imoralitatea, rapacitatea…
În România lui decembrie 2020, la 31 de ani de la ce o fi fost atunci, în decembrie ’89 (întrucât şi acum ne dăm româneşte cu părerea), mesajul desenului a rămas absolut valabil, iar aici, la noi, în provincie, mai încape o mică adăugire: candidaţii sunt cu ochii, sufletul, simţirea şi interesul la ce fac şefii lor sau şefii duşmanilor lor de la Bucureşti. Versatilitatea şi poziţia ghiocelului sunt, se pare, condiţii care să te pună pe liste. Patriotismul local este, de cele mai multe ori, doar de faţadă, fiindcă ajuns acolo, în fotoliu, trebuie să răspunzi altor comandamente. Iar după un mandat sau două, dacă eşti întrebat de ce nu ţi-ai respectat promisiunile electorale făcute celor care te-au ales, arăţi cu degetul.
Nu mai e mult până pe 6 decembrie, când, în plină de criză medicală, dar adusă pe un platou, Pacientul, Parlamentul (poate nu chiar cel aşteptat din sondaje) va ieşi de la ATI şi va primi botezul. Or’şcât, urmează ultima etapă a competiţiei, respectiv proba de liber alese. Ce vor mai spune? Vor reitera nişte promisiuni, vor inventa altele, mai gogonate, sau vor scoate parul?
Mă amuză trist când îi văd pe unii mimând oboseala unei campanii electorale epuizante. Traşi la faţă, de parcă au tras la galere: a fost o campanie grea, în condiţii speciale, oamenii trebuie să înţeleagă că…, cetăţenii vor alege pe cei mai buni, adică pe noi,,,, chestii, socoteli.
Şi se acuză, la greu, unii pe alţii, scot ultimele muniţii, concep texte şi comunicate incriminatoare, bagă fitile, se bălăcăresc, se arată cu degetul. Este momentul în care şi-ar da şi maşina, cu şofer cu tot, pentru o informaţie care să-l discrediteze pe celălalt. ceea ce, ca să-l citez pe profesorul meu preferat de gazetărie: ’’ Domnule, asta e o chestie foarte mişto! Se dau în gât unii pe alţii, aşa mai aflăm şi noi nişte dedesubturi…’’
Atenţie! După această mini-vacanţă, oarecum liniştită, urmează câteva zile extrem de interesante.
Fiindcă, ne tot întrebăm de ce suntem, de 31 de ani încoace, la coada clasamentelor europene aproape la orice. Desigur, în frunte suntem la closete în fundul curţii, la analfabetism, la sărăcie, sau, cel mai dureros, la emigraţie, la plecatul din ţară, la hemoragia de români cu studii, sau doar cu braţe bune de muncă, de exploatat, care şi-au luat lumea în cap. Cine este vinovat de această risipire a valorilor umane ale României? Priviţi desenul.
La noi, orice dezbatere politică se încheie, invariabil, cu degetul arătător îndreptat către ceilalţi. Spre exemplu, n-ai să vezi vreodată pe unul, măcar de sămânţă, recunoscând că a greşit cu ceva. Toţi sunt perfecţi. Autocritica a dispărut din vocabularul politicienilor noştri, demisia este o instituţie caducă, valabilă doar când o soliciţi pentru ceilalţi.
Vrem o ţară ca afară, dar, spre exemplu, dacă oriunde în vest ar fi decorată de către preşedintele statului, la propunerea ministrului de interne, o tinerică fâşneaţă, angajată de câteva luni în acel minister ca referent, presupunem că ieşea un scandal uriaş, iar ministrul se simţea obligat să-şi înainteze, a doua zi, demisia de onoare. Iar astfel de exemple sunt, din păcate, cu grămada.
Poate, totuşi, este vorba despre o politică de promovare a femeii, cine ştie?! Fiindcă, dacă privim politically correct desenul de acum 150 de ani, observăm că ceva s-a schimbat în bine: apariţia doamnelor. Spre exemplu, în România electorală din acest început de iarnă, pe liste, 29,5% vor fi femei, ceea ce este un câştig indiscutabil. Nu toate pe locuri eligibile, dar este vorba, totuşi, de o treime dintre candidaţii care se derobează de vină şi arată cu degetul către celălalt. Fiindcă şi ele o fac la fel, dar parcă pun mai multă pasiune (vezi Gabriela Firea, pentru a da un singur exemplu).
Totuşi, să presupunem că vorbim despre nişte candidaţi civilizaţi, oneşti, care sunt dispuşi să se pună în slujba oamenilor care îi aleg, oameni care îşi pun speranţa în ei pentru a trăi puţin mai bine, nu despre candidaţi sau candidate care se cred şefi (şefe) din născare, vechili, arendaşi, patroni, boieri pe viaţă, chestii dintr-astea.
Oricum, chiar şi prin intermediul presei oamenii îi simt cine sunt şi care sunt interesele lor. Este din ce în ce mai greu să prosteşti oamenii.
Distinşi candidaţi,
După 31 de ani, chiar pe timp de pandemie, chiar dacă ’’obositoarea’’ campanie electorală s-a făcut aproape exclusiv prin intermediul presei, trebuie să luaţi în calcul faptul că românii, păcăliţi de multe ori, s-au mai deşteptat. Alegătorii te simt dacă eşti doar un păcălici cu degetul îndreptat, automat, către celălalt. Demnitatea de parlamentar este o mare responsabilitate pe care v-o asumaţi în numele celor care vă pot trage la răspundere, nu să vă puneţi voi sacii în căruţă. Poate este o exprimare simplistă, banală, dar este singura onestă. Restul e politică.
Vă urez tuturor mult succes!
Cristian TIMOFTE