– Cum de s-a înființat liceu de artă la Piatra-Neamț în anii 1990 sau a fost doar entuziasmul acelor vremuri?
– Câte clase și ce profesori ați fost, la-nceput?
– Și cu clădirea, cu banii, cum a fost?
Îmi amintesc așa ca prin vis. Mai întâi am lucrat la Asociația taberelor, vreo 2-3 ani, vizavi de parcul Cozla. Am găsit acolo niște săli bunicele. Am improvizat – ăsta e cuvântul! Am improvizat șevalete, table, am mai căutat în diferite locuri, s-a mai găsit câte ceva.
– Adică a adus fiecare profesor de acasă?
– Probabil că și elevi erau mai mulți. Veneau și din alte județe?
Veneau și din alte județe, veneau și din Roman, din Târgu Neamț. A fost o explozie atunci. Era concurență: 5-6 pe loc la liceul de artă, acum nu mai e așa. Era o dorință de a învăța și era o șansă pentru copiii talentați. A fost o treabă bună, chiar dacă eram, așa, un liceu improvizat. La olimpiadă am obținut rezultate foarte bune și o spun fără modestie. La prima olimpiadă când am fost, la Timișoara, prin 1992-1993 parcă, am venit cu premii, de la premiul I până la mențiune. Ne-am bătut cu Iașiul, Bucureștiul, cu Timișoara, Clujul – licee cu tradiție. S-a muncit foarte mult, noi eram tineri și dornici să le împărtășim tot ce se putea viitorilor candidați la Academia de Artă. În primii ani, până prin 2000, au fost 5-6 pe un loc. Era de muncă foarte mult, fiindcă trebuie să stăpânești bine toate zonele: desen, desenul după natură, natură statică, portret și figura umană. Cam pe asta se mergea la probele de la examen și, cum să zic, am luat-o de la 0. Un liceu fără tradiție – nouă ne-a fost foarte greu, s-a muncit dublu, triplu. Copiii învață unii de la alții, la liceul de artă mai ales, învață foarte mult și văzând ce fac ăia mai mari. Noi am mers pe un teren sterp, nu aveam tradiție.
– Dar erau profesori bine pregătiți, cum spuneți, așa că elevii au avut niște modele, succesul n-a fost întâmplător.
Da, noi eram modelele, exact cum spuneți. Numai că a fost muncă și pentru profesori și pentru elevi. Erau momente când glumeam între noi și spuneam: „Măi copii, mai dați pauză la profesori că au obosit”. Profesorul făcea corectura și în pauză, pentru că fiecare elev aștepta să treci pe la el, erau foarte interesați. Am muncit până s-a format o concepție, o viziune. Nu puteam să mergem cu chestii amatoricești. Și olimpiadele erau la modul foarte profesionist făcute, cu invitați de la Academia de Artă în comisie. Era un filtru foarte serios. Am trăit momentele alea de extaz, când veneam cu premii, la toate secțiile. Acuma exagerez un pic, dar cam ne băteam la numărul de premii cu „Rareșul”. Au fost ani frumoși, copii care au reușit la Academiile de Artă, care au devenit artiști și fac o figură frumoasă acum. Mulți dintre ei au avut burse în străinătate, unii s-au întors, alții au rămas. I-aș pomeni, din generațiile mai vechi, pe Ciprian Toma, pe Laurențiu Dimișcă, pe George Romila care are un talent deosebit. Este Irina Irimescu, din generațiile mai noi, care este în Franța și e apreciată acolo. Mai avem profesori care sunt acum la liceul de artă: Diana Stanciu, care este la catedra de pictură în locul meu. Și acest tânăr, extrem de talentat, Andrei Nuțu, și Mădălin Ciucă, alt băiat foarte talentat.
– Cum s-a ales numele pictorului Victor Brauner pentru liceul nostru de arte?
Au fost mai multe propuneri, și din muzică. Noi ne-am gândit și la pictorul Aurel Băeșu. Doar că Victor Brauner era un nume mai sonor, de factură internațională. El s-a cunoscut și cu Picasso, se spune că ar fi trecut un an-doi și prin școala noastră de la Piatra-Neamț. Până la urmă s-a ajuns la varianta Victor Brauner și este de bun augur, liceul s-a dezvoltat în acești 30 de ani.
– Ca pictor, e important să-ți faci un stil propriu?
Stilul vine mult mai târziu. Nu se pune problema unei personalități creatoare decât, să zic, în facultate, poate mai târziu. După multe acumulări, după multă muncă. În general, în artele plastice se vorbește de acumulare multă, în timp și stilul personal vine după multe căutări. E greu să ajungi la un stil al tău.
– De ce? Sunt atâția pictori amatori care uimesc și se afirmă rapid.
Pentru că drumurile-s bătătorite. Amatorii vin cu spontaneitate. Dar asta nu ține mult. Publicul poate fi snob, superficial. Nu știu, dar eu, ca profesionist în domeniu, cred că nimic solid nu se poate face fără o temelie solidă. Eu prefer știința și rigoarea.
– Este tânăra generație pregătită să crească în ritmul pe care pictura îl cere?
Părerea mea este că învățământul actual suferă transformări și din cauza tehnologiei, a mediei. Observ că și la olimpiade nu se mai merge pe criterii foarte riguroase. Desenul e punctat mai puțin, se îndepărtează de școala de artă de odinioară. Se merge mai puțin pe studiu, mai mult pe experiment, pe creativitate. De obicei, creativitatea trebuie să meargă mână-n mână cu studiul, trebuie să fie o dezvoltare firească. Și-atunci te întorci de fiecare dată la motiv, la natură. Ca și-acum, când sunt prea multe expoziții cu natura ca temă. Era o glumă înainte, noi le spuneam „pășunisme”. Acum se vorbește de un nou figurativ, care va ține cât va ține, probabil.
– Pentru învățământul artistic ce trebuie făcut?
Cred că baza materială ar trebui pusă la punct, mereu a fost deficitară. Culorile costă mult. Și celelalte materiale trebuie reînnoite. Mai sunt șevalete de acum 30 de ani, vă dați seama!
– Care mai este condiția artistului în aceste vremuri?
Sunt mulți care merg pe linia tradițională. Cei care au ceva de spus continuă. Pe cont propriu. E un risc personal. Pe cine mai interesează arta?!
Mulți se orientează și pe întrepătrunderea dintre arte. Dar, vedem o inflație și-n muzee, e multă artă. Se vorbea la un moment dat de moarte artei… probabil e doar o impresie, dată de o reformulare a expresiei artistice. Cumva ne doare, fiindcă mass-media au explodat, internetul a explodat și se banalizează arta. În schimb, am observat o expansiune a picturii iconografice.
– Ce proiecte aveți în lucru?
Da, în sfârșit sunt doar artist profesionist. Am tot timpul acum să mi-l dedic picturii. Să dea Dumnezeu să mă și bucur de acest timp de „libertate”, să-mi pot duce ideile la capăt. Acum sunt doar eu și șevaletul. Pregătesc o expoziție, într-adevăr, pentru anul viitor, pe o temă mai veche – metamorfoze umane, metamorfoza zidului, dar cu totul altceva decât cea de anul trecut. Mult mai elaborate, acum am timp.
A consemnat Cristina IORDACHE