”Trebuie să ai IQ negativ ca să susții că nu există coronavirusul”

* interviu cu arheologul Constantin Preoteasa, recent vindecat de Covid

Cunoscut pentru pasiunea cu care-și face meseria și angrenat simultan în multiple proiecte, arheologul Constantin Preoteasa a fost nevoit să-și stagneze activitatea și apoi s-o reia ”step by step” după ce s-a infectat cu noul tip de coronavirus SARS-CoV-2. Deși ”coordonatele” și analizele medicale nu-l înscriu în grupa de risc – are 42 de ani și nicio problemă de sănătate -, a făcut o formă gravă a bolii, iar despre ziua de 8 octombrie, care a fost cea mai grea, are o amintire sumbră: ”Eram cu un ochi închis, cu o mână pe piept și cu un picior în groapă”. Acum, după ce s-a recuperat, dar a rămas cu probleme de vedere, pledează pentru vaccinare și susține că infecția cu noul coronavirus nu este nicidecum o simplă răceală.

– Cum v-ați dat seama că v-ați infectat? Ce s-a întâmplat?

Boala a debutat foarte brusc. Practic, în cursul zilei de vineri, 2 octombrie, totul a fost foarte bine, m-am culcat liniștit, dar m-am trezit foarte rău, cu o stare generală proastă, sâmbătă, pe 3 octombrie. În primele zile ale bolii, până, să zic, pe 13 octombrie, inclusiv, deci 11 zile, virusul s-a manifestat foarte agresiv și starea mea de sănătate s-a degradat serios. Nu simțeam asta de la o zi la alta, ci de la o oră la alta. Cele mai mari probleme le-am avut din cauza durerilor puternice de cap, inclusiv de ochi, pe care nu prea-i puteam ține deschiși și nici capul. Simțeam nevoia să stau culcat, să-mi sprijin capul pe pernă și să am ochii închiși. Nu suportam lumina și am rămas cu probleme de vedere după boală, în sensul în care nu mai văd la fel de clar și nu mai văd la aceeași depărtare ca înainte. Văd în ceață. O altă problemă pe care am avut-o a fost frisoanele. Eram îmbrăcat cu 3 rânduri de haine, era cald, eram acoperit și cu o pilotă și cu toate astea îmi era foarte frig. Transpiram abundent și era o transpirație rece și acidă.

– Deci v-ați dat seama de la început că este vorba despre Covid, că nu ați mai trăit așa ceva și nu era doar o simplă răceală.

Am sperat la început să fie o simplă răceală, dar asta în data de 3 octombrie. Se tot spune, inclusiv în mass-media, că boala asta are asemănări cu gripa, cu răceala, ei bine, eu nu cred asta. E o boală complet diferită. Niciodată nu m-am simțit atât de rău. Boala epuizează la propriu, practic nu reușeam să stau în picioare, în 10-15 minute, orice aș fi făcut, trebuia să mă duc înapoi în pat și să mă odihnesc, iar odihna însemna somn pe zi de 16-18 ore. În halul ăsta eram de epuizat. Eu am avut boala de pe 3 octombrie până pe 25 octombrie, cu manifestări agresive ale virusului între 3 și 13 octombrie, după care lucrurile au început să se amelioreze treptat. Iar în toată această perioadă, nu că nu am avut poftă de mâncare, dar nu am avut niciodată senzația de foame, absolut niciodată. Au fost zile în care am băut doar cana de apă cu care am luat pastilele. Iar de pe 3 octombrie până pe 25 octombrie, am slăbit 13 kg.

– V-ați tratat acasă sau în spital?

Am stat doar acasă, dar am fost, evident, și la spital, și am primit un tratament care s-a dovedit a fi eficient. N-am să spun ce tratament, ca să nu dau cuiva idei de automedicație. Ceea ce pot să spun este, însă, că atunci când am avut de-a face în mod direct cu sistemul medical, am putut observa și simți pe pielea mea acest contrast formidabil între devotamentul medicilor și infrastructura pe care o au la dispoziție. Oamenii aceștia sunt niște eroi, pentru că în momentul de față sunt suprasolicitați și fac lucruri pentru care nu au fost pregătiți nici de școală și nici de practica profesională de până acum, este o situație absolut nouă și pentru ei. De exemplu, în ziua în care eu am ajuns la spital, în aceeași ambulanță cu mine au fost încă 7 pacienți diagnosticați cu Covid. Gândiți-vă că numai cu acel transport, au ajuns acolo dintr-o dată 8 oameni. Multe alte ambulanțe veneau, de asemenea, pline. Practic în ziua aia, apropo și de ceea ce s-a discutat cu ceva săptămâni în urmă cu privire la faptul că pacienții așteaptă ore în șir în curtea spitalului, spitalul era deja suprapopulat cu pacienți Covid. Am stat 11 ore acolo, dar în aceste 11 ore, personalul medical, care este evident surclasat numeric de pacienți, a tratat zeci de oameni. Unii dintre ei erau asimptomatici, dar mulți erau simptomatici și evident că erau preluați în funcție de gravitatea stării de sănătate din acel moment.

– Și, deși vă simțeați extrem de rău, erați mai bine decât alții de vreme ce medicii v-au permis să vă tratați acasă…

În acel moment starea mea era oarecum acceptabilă, însă s-a deteriorat rapid, am ajuns să nu mă mai pot da jos din pat, să nu mai pot să merg singur și să mă gestionez, să spunem. Boala epuizează la propriu! Însă nu am avut nici probleme cardiace, nici pulmonare. Sigur, scăzuse un pic saturația de oxigen în sânge, dar situația nu era, să spunem, dramatică. Erau pacienți care erau într-o situație realmente delicată, în care starea de sănătate și chiar viața le era pusă în pericol și evident că acești pacienți cu comorbidități, cu riscuri mari, au fost cei care au fost internați. Eu cred că, de exemplu, dacă organismul meu ar fi fost afectat de alte probleme medicale, cu aceste simptome și cu această agresivitate a bolii, aș fi ajuns la terapie intensivă fără discuție. Dar nu a fost cazul, întotdeauna am putut să respir, nu am avut absolut deloc tuse, nu am avut absolut deloc febră.

– Gust și miros aveați?

Da, dar complet denaturate. De exemplu, am vrut să mănânc o banană, dar nu am putut, pentru că am avut impresia că tot zahărul din lume s-a adunat în ea, era cumplit de dulce. Am mușcat dintr-o felie de pâine și mi s-a părut că toate ocnele de sare sunt în pâinea aceea și atunci, în subconștientul meu, s-a instalat problema asta de gust și probabil că și ea a contribuit la slăbirea accelerată și la refuzul de a mânca. Am avut zile în care, v-am spus, am băut doar cana de apă cu care am luat pastilele, dar am avut zile în care am mâncat o nucă sau un strugure.

– Cum a fost revenirea? Când v-ați dat seama că deja faceți pași spre bine?

Starea de sănătate se degradează rapid la început, dar revenirea este lentă și nu este completă. Pe 25 octombrie aveam încă manifestări ale bolii, dar nu foarte accentuate, iar pe 26 însă, brusc, m-am putut ridica din pat, n-am mai avut amețeală și am putut să merg. Încet, încet mi-am reluat activitatea, mai întâi la birou și apoi pe teren. La început mi s-a părut greu, pentru că aveam o stare de oboseală destul de accentuată și respiram greu, nu din cauza plămânilor care, conform analizelor, sunt în stare perfectă de funcționare, ci mai degrabă din cauza mușchilor intercostali. Simțeam coastele ca pe un corset. Nu puteam să respir amplu și respiram ca un copil – mai puțin, dar mai des. Am încredere că se va produce un vaccin care va pune capăt pandemiei într-un timp record. De fapt, cred că anul viitor vor fi pe piață mai multe vaccinuri care vor fi eficiente.

– Vă vaccinați?

Oh, da, categoric. Îndemn pe toată lumea să se vaccineze și nu doar împotriva acestui virus. Părinții trebuie să-și vaccineze copiii! Prin vaccinare au fost eradicate, mai ales în secolul al XX-lea, o mulțime de boli care erau letale în trecut și care acum sunt practic niște banalități. Gândiți-vă că până în secolul al XIX-lea au fost nenumărate capete încoronate, care au avut lumea la picioare, dar care n-au avut acea fiolă magică, acea substanță care să le poată salva viața. În ultimii ani au fost boli ale copilăriei care au reapărut în acele comunității în care părinții nu și-au vaccinat copiii și, în momentul în care se creează o masă critică de persoane vulnerabile, boala reapare și se poate dezvolta foarte ușor într-o epidemie, care face victime. Trebuie să spunem oamenilor: ”Așa arată lumea fără un singur vaccin. Imaginați-vă cum ar fi arătat lumea de astăzi fără niciun vaccin!”.

– Ce părere aveți despre cei care susțin că nu există acest virus sau că boala pe care o provoacă este o simplă răceală?

Nu are nimic de-a face cu o răceală. Cei asimptomatici, care trec ușor prin boală, se pare că plătesc un preț, în sensul că nu se imunizează cum trebuie, iar organismul deja slăbit este vulnerabil și, ulterior, ei sunt cei care se reinfectează și fac forme serioase ale bolii. Noi, cei care am trecut prin boală de la bun început cu simptome și cu dificultăți, suntem bine imunizați în primele 3 luni, dar după aceea nivelul anticorpilor scade, iar după vreo 6 luni suntem din nou în bătaia vântului, așa încât soluția vaccinării este evident cea mai viabilă. Nu pot înțelege pur și simplu cum încă mai există semeni de-ai noștri care neagă existența unei boli care realmenate a făcut ravagii. La nivel mondial sunt multe milioane de oameni care și-au pierdut viața din cauza acestei boli, un orășel din România a dispărut, practic, din cauza virusului SARS-CoV-2 și sunt alți oameni care probabil își vor salva viața, cei mai mulți dintre ei, dar nu-i exclus ca destui să rămână cu sechele. Dirigintele de șantier de la Mănăstirea Tazlău a fost într-o situație delicată, el având 49 de ani, fără comorbidități, a fost internat la ATI, a avut nevoie de transfer de plasmă, nașii copilului meu, ambii fără probleme medicale, ambii de vârsta mea, au fost internați la ATI. Spitalele din țară – multe mai bolnave decât pacienții – nu mai au locuri, oamenii mor, adică trebuie să ai IQ negativ ca să susții că nu există coronavirusul.

A consemnat Cristina MIRCEA