Mina Gavrilescu este omul pentru care viața este o bucurie. Nu a dușmănit niciodată pe nimeni, nu a urât, nu a vorbit de rău. I-a dat Dumnezeu înțelepciunea să accepte lucrurile și oamenii așa cum sunt, dar i-a dat și ambiție, calm, îndemânare și, mai ales, inimă bună. Așa a ajuns ca, la 100 de ani, împliniți pe 28 ianuarie, să adune în jurul lui oameni care l-au sărbătorit cu drag, cu respect pentru vârsta lui și pentru modul în care a depășit greutățile în viață.
Mina Gavrilescu s-a născut la Bodești, pe 28 ianuarie 1921, într-o familie cu 9 copii (4 fete și 5 băieți). Tatăl a murit tânăr, din cauza unor răni de pe front, care l-au chinuit o vreme și, în cele din urmă, l-au răpus. Copiii au rămas doar în grija mamei, care i-a crescut cum a putut mai bine. La fel ca frații lui, Mina Gavrilescu a făcut școala în sat și, la școală, un necunoscut avea să-i hotărască drumul în viață, în doar câteva minute.
”A venit la școală un om care avea pepiniere și a întrebat cine vrea să meargă să învețe cum se lucrează. Eu m-am înscris și încă un băiat din câți eram în clasă. Și omul acela ne-a spus că vine peste câteva săptămâni, cu mașina, și ne duce într-o comună aproape de Bacău. Dar eu n-am spus acasă că m-am înscris și când a venit să mă ia, mama a început să plângă și nu voia să mă lase. Dar eu am zis că dacă m-am înscris, mă duc. La pepinieră am învățat pomicultură. Pe urmă, omul a înființat și în județul Neamț pepiniere, întâi la Mănăstirea Neamțului și apoi la Mănăstirea Bistrița. Eu aveam un frate călugăr la Mănăstirea Neamț și-am vrut să mă duc acolo, dar nu m-a lăsat, m-a dat la Mănăstirea Bistrița și am făcut pepinieră mare la mănăstire. Luam băieți și fete și culegeam pădurețe sălbatice din pădure, le aducem acasă, le sfărâmam, scoteam sâmburii, făceam straturi și-i plantam. Când creșteau cât creionul, îi altoiam, îi mai lăsam doi ani de la altoi, și-i dădeam la vânzare când se făceau groși ca degetul. Și la Mănăstirea Bistrița venea lume multă, cu căruțele, și cumpăra pomi”.
Viața tihnită a tânărului Mina Gavrilescu a fost tulburată de plecarea obligatorie pe front. Nici nu-și mai amintește în ce localitatea era în 1942, doar că era undeva pe la granița cu rușii și a fost o iarnă foarte grea. A stat în zăpadă până la brâu, în tranșeele din linia a treia și se ruga la Sfânta Ana de câte ori vedea cum cad secerați soldații din primele două linii de front. A purtat tot timpul o iconiță la piept și a sperat să-l ocrotească Dumnezeu. Și a scăpat cu viață. Doar nu mai aude cu urechea dreaptă, din cauza unei bombe, care a explodat periculos de aproape de el. Și mai are un defect fizic legat tot de armată, de pe vremea când făcea școala militară la Făgăraș. Era un ger cumplit, de -20 de grade, iar soldații au fost ținuți, ore în șir, în poziție de drepți, în așteptarea unui general care a întârziat. A răcit foarte rău și s-a ales cu o sinuzită rebelă, care l-a lăsat fără miros pentru totdeauna.
”Am fost 30 de zile în Liban, 70 de zile în Siria, 75 în Germania, și pe urmă încă 25 în Austria”
După ce s-a căsătorit, Mina Gavrilescu s-a mutat, cu soția, la Suceava unde stătea în gazdă. Trupele rusești încă patrulau și controlau casele. Gazda avea sub bucătărie un beci, în care se ajungea printr-un chepeng mascat de masă, iar când au intrat rușii în casă, fata gazdei și tânăra soție însărcinată au sărit în pivniță. Întâmplarea s-a terminat dramatic: soția lui Mina Gavrilescu s-a lovit și a născut o fetiță moartă. Cuplul s-a mutat înapoi în județul Neamț, iar Mina Gavrilescu a făcut școala de maiștri și s-a angajat la o fabrică de cherestea. În scurt timp a devenit unul din cei mai buni specialiști în căbănuțe, barăci și chioșcuri din lemn. Și datorită acestei îndemânări a ajuns să lucreze în străinătate.
”Întâi am fost în Liban. A venit la noi un maistru de acolo, a văzut chioșcuri făcute de mine, cu mese, cu scaune, cu acoperiș, unde stătea lumea și servea prăjituri și i-a plăcut. Mi-a spus să mă duc în Liban să fac un chioșc la fel. În Liban am stat 30 de zile, am făcut chioșcul și patronul pentru care am lucrat mi-a mai dat de la el bani, că am făcut un lucru grozav. Mi-a plăcut în Liban, doar mâncarea nu era pe gustul meu și o doamnă de la ambasadă mi-a spus să mănânc de la un băiat care frige pui. Și cum stăteam eu și mâncam la băiatul ăla, văd pe raft vin Cotnari din România. Era sticlă la trei sferturi. Luam cu mine la hotel câte una și când veneam de la treabă, băiatul mă striga «Musiu! Cotnari!». Mă duceam, mâncam friptură de pui și mai luam o sticlă de vin. Cea mai frumoasă perioadă din viața mea a fost când mă trimitea prin alte țări. Ce bine trăiam și pe acolo. Am fost 30 de zile în Liban, 70 de zile în Siria, 75 în Germania, și pe urmă încă 25 în Austria. Și pe unde lucram și le plăcea, îmi mai dădeau câte un premiu”.
Omul care mănâncă orice, ține posturile și nu bea niciodată apă
Mina Gavrilescu locuiește, din 2019, în casă nouă. S-a mutat la nepotul lui, Cătălin, care și-a ridicat un imobil cochet, în aceeași curte din Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Are camera lui, la parter, cu ieșire pe o terasă și în curte, exact spre casa pe care a construit-o cu propriile mâini. În acea casă și-a crescut cei doi băieți și a locuit, împreună cu familia nepotului, timp de 17 ani. Când Cătălin Gavrilescu a terminat casa lui, alături, și-a luat și bunicul în noua locuință. Și Mina Gavrilescu își împarte ziua între muzica populară pe care o ascultă la televizor, desenele animate la care se uită, împreună cu cei doi strănepoți ai săi și discuții cu oamenii care-l întreabă cum a ajuns la 100 de ani.
”Se trezește dimineața pe la 6, își pune dinții, și-i aranjează, și se culcă înapoi. Pe la 10 vine la bucătărie, spune «Sărut-mâna doamna», își bea ceaiul, mănâncă ceva și pe urmă bem cafeaua. Peste zi mai doarme câte puțin, ascultă muzică populară pe Favorit și când se plictisește îl cheamă pe Alexandru și dau pe desene animate. Vara are scăunelul lui, stă la poartă și vorbește cu toată lumea”, povestește soția lui Cătălin Gavrilescu.
La 97 de ani, Mina Gavrilescu a făcut infarct, într-o zi caniculară de 27 august când era singur acasă. Și-a sunat imediat nepotul, care era plecat cu familia la Putna, și a ieșit la poartă să-l vadă cineva. Un vecin a chemat ambulanța, dar nu avea doctor. Situația era gravă, așa că a venit o altă ambulanță, cu medic, și l-a dus la spitalul din Piatra-Neamț, de unde a fost transferat la Iași. A rezistat și a trecut cu bine peste un implant de stent. Când îl vedeau atât de ager la minte și plin de umor, asistentele se uitau de două ori la CNP crezând că este vreo greșeală. Acum ia două pastile la prânz, în fiecare zi – Aspenter și Plavix, și una seara. Este tot tratamentul lui. Și a mai avut un chin cu cataracta, dar s-a operat la ambii ochi, are implant de cristalin și vede excelent.
”El a mâncat numai ce făcea în gospodărie, ținea vaci, păsări, iepuri, gâște, își planta tot felul de legume. Foarte puține lucruri cumpăra. Avea 87 de ani, stătea pe un scăunel și îndrepta cuie pe o cioată, când m-am apucat eu de casă. Găleți de cuie a îndreptat. A fost foarte ambițios, pentru el n-a existat «nu se poate». Dar toate le-a făcut cu inimă bună. Nu cred că s-a certat vreodată cu cineva. Când a ieșit la pensie, pe 1 februarie 1981, colegii lui i-au dăruit o cărticică făcută de ei, în semn de respect. L-au vizitat tot timpul. A fost un șef bun”, spune Cătălin Gavrilescu.
Abia după ce s-a pensionat, Mina Gavrilescu și-a corectat numele din acte. Din greșeală, el și fratele lui care s-a călugărit, au fost trecuți în acte ”Agavrilesei”. Așa se explică faptul că dedicația de pe cărticica dăruită de colegi este pe alt nume. Nu l-a deranjat prea mult numele de familie greșit, în fond toată lumea îi spunea ”nenea Mina”.
De fiecare dată când îl întreabă cineva pe nenea Mina cum a trăit de a ajuns la 100 de ani atât de sănătos, spune că rachiul l-a ținut. Îi place și acum să bea câte un pic de rachiu, îndulcit cu miere sau cu sirop natural de fructe. Nu bea, în schimb, niciodată apă. I se face rău. Bea numai ceai. Și mănâncă absolut orice, desigur cu excepția posturilor. Iar de ziua lui, când l-am întrebat ce-și dorește, a răspuns imediat: „Oleacă de rachiu. Dacă iau oleacă de rachiu nu-mi mai trebe niciun medicament”.
Cristina MIRCEA
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 476, săptămâna 4-10 februarie.
