Dan Ene, de la elevul Iolandei Balaș și arestul Stelei, la școala marelui maestru Aikido Christian Tissier

Cunoscut ca antrenor de arte marțiale, Dan Ene are o poveste fascinantă de viață și două misiuni. S-a născut la 1 noiembrie 1967, într-o familie de muncitori din Piatra-Neamț și era încă elevul Școlii nr. 3 când sportul l-a ales. Tata Jon, cum îi spune el, prof. Ioan Iorga a fost cel care l-a selectat pentru secția de Atletism de la Clubul „Ceahlăul”. Era cel mai energic copil de pe terenul de sport. Avea să-l formeze până când un alt mare antrenor, Ioan Soter, l-a vrut neapărat la clubul Steaua. A fost elevul legendarei Iolanda Balaș (soția antrenorului emerit Soter), un alt om important în viața lui Dan Ene, pentru care a rămas Mama Ioli. Interzise în România pe vremea lui Ceaușescu, artele marțiale i-au atras atenția abia în 1990. Nu l-au interesat, până atunci, fiindcă văzuse doar filme cu Bruce Lee. Nici felul său ferm de a-și asuma un drum nu i-a permis să abandoneze. A făcut-o mai târziu, la maturitate, când a înțeles că titlurile și trofeele nu trebuie să fie un scop în sine. Artele marțiale l-au făcut să înțeleagă că sportul devenise prea comercial și nu mai contribuia la dezvoltare. Nici a lui, nici a elevilor săi. A renunțat la tot ce avea din Aikido aici, în România, și a luat-o de la început la Școala Tissier, din Franța. Spune că așa a găsit calea pentru el și pentru cei care vor să urce doar pentru a avea perspectiva de sus.

„Sportul a devenit precum canadiana”

A făcut atletism de la vârsta de 10 ani, la CS Ceahlăul și a ajuns campion la juniori la săritura în înălțime. Dan Ene are o teorie despre vârsta la care copiii pot începe să practice sportul.

„Civilizația modernă spune că un copil trebuie să înceapă un sport cât mai devreme, dar e o greșeală fundamentală în logică. Copiii pînă la 7-8 ani trebuie să se joace! Toate deprinderile psiho-motrice așa se câștigă. Ești matur motric cam după 10 ani. Ai timp, dacă ești un antrenor bun, să-l faci performant până pe la 18 ani. Prima mea misiune e să cresc sportivi de valoare și oameni desăvârșiți. Acuma, toți antrenorii vor să devină celebri. În alte țări, chestiunea s-a reglementat cu dosar penal. Cum să-l duci pe un copil de 8 ani la campionatul mondial? Acum artele marțiale sunt o circotecă. Eu de aia m-am și lăsat în mare parte de arta marțială. După 1990, sportul a devenit precum canadiana, un produs ce se vinde de pe raft. Și s-a creat o chestie foarte ciudată, se numește la noi «amotricitate specifică». Vedem la toți sportivii care fac de mici același lucru, că dacă îi scoți din bula lor, sunt la fel de amotrici ca unul care nu a făcut niciodată sport. Și-n facultatea de educație fizică se vedeau semnele astea, de prin anii 1994-1996. Noi de atunci am început să țipăm, cum contracarăm sistemul”.

După ce a absolvit Liceul Energetic, de la CS Ceahlăul Dan Ene a fost imediat ales de Clubul Sportiv al Armatei Steaua.

„Pe atunci erau trei cluburi mari: Dinamo Victoria, Dinamo și Steaua. A câștigat Steaua, fiindcă marele Ioan Soter m-a vrut. Un om deosebit, cel care a făcut performanță cu Iolanda Balaș, cu care s-a și căsătorit. Familia Soter a fost un cuplu fenomenal și uman și profesional. Am fost elevul Iolandei Balaș, ea avea umanitate multă, iar Soter era perfecționist, cu un portofoliu impresionant, unul dintre titanii atletismului internațional. La fel Iolanda Balaș. M-a surprins că se știa în China de Iolanda Balaș. A fost un fenomen”.

„Venea Soter și mă scotea din arest”

Pe vremea lui Ceaușescu, sportiv de performanță însemna puțin mai multă libertate în țară și că puteai să ieși din România, își amintește Dan Ene.

„Securiștii însoțeau efectiv echipa. Eu n-am dat cu subsemnatul nici înainte, nici după competiții, cred că-și culegeau informațiile direct prin omul lor. N-aveam nici prea multă libertate, era un pașaport comun cu lotul în anexă. Puteai să fugi. Dar nu ne prelucra nimeni, ce să vorbim, ce să facem. Era o lume destul de relaxată, pentru că oamenii din performanță nu băgau în seamă ideologia. Noi concuram pentru a fi cât mai buni. Au încercat să ne lobotomizeze, dar au înțeles că e mai comod să se folosească de noi, de relațiile pe care ni le făceam. După 1980, securiștii nu prea mai erau securiști, inamicii nu mai erau inamici – ne înțelegeam și cu rușii, și cu americanii. Era altfel față de anii `60, se plângea Iolanda Balaș că trebuia să plece la Olimpiadă în 1964, la Tokyo, și nu-i făcuse pașaportul, trebuia individual. Așa că a trebuit să intre peste Ceaușescu, ca să-i dea pașaport. El știa că ea pleacă, dar ceilalți n-o lăsau. Ea avea 8-10 ieșiri din țară pe an și era una din cele mai cunoscute personalități românești. Încă mai este”.

Sportivii de la Steaua făceau și disidență. „Aveam 18 ani. Era o rebeliune conceptuală. La Steaua, arestul era plin tot timpul. Am stat cu Vaştag, cu Astafei. Eram mulți care manifestam în felul nostru: ăia ziceau drepți – nu stăteam drepți, toată lumea în bocanci – noi veneam în adidași, epoleții curățați – noi ni-i rupeam. Și ne băga la arest. Ajunsese un fel de merit. Era o asumare, un curaj. Dar venea Soter, noaptea și mă scotea din arest, ca să pot să dorm, să fiu apt pentru concurs. Le explica ălora: «Cu ăsta vă comportați precum catifeaua, că el ne reprezintă. Măi, băieți, noi câștigăm salariile datorită lor!», așa le spunea”.

„De la el am darul ăsta”

Cu Iolanda Balaș, la Steaua, până în 1989, Dan Ene a fost campion la Tineret și vicecampion la Seniori. Din 1990, după admiterea la Facultatea de Educație Fizică și Sport București, a fost legitimat la clubul ANEFS, câștigând titluri de campion și vicecampion. În 1994, după facultate, a fost antrenor la CSȘ Șoimii Sibiu, apoi a revenit la Piatra-Neamț.

„M-am întors acasă, la Piatra-Neamț, fiindcă așa a fost să fie. Eram foarte bun prieten de familie cu părintele Necula și mi-a spus la un moment dat: «Te duci la Piatra-Neamț». Era în 1996”.

Acasă a rămas de atunci și, pe lângă funcția de inspector în cadrul Direcției Județene de Tineret și Sport Neamț, a devenit antrenor de arte marțiale. Întâlnirea cu artele marțiale a avut-o în 1990, când era student în București. A văzut un practicant în timp ce exersa în Grădina Botanică și a realizat că ce face el îi poate fi de ajutor în performanță atletică. A învățat Aikido cu Dan Corneliu Ionescu. La Piatra-Neamț și-a făcut propriul club de Aikido, devenit apoi academie după ce a introdus și Tai Chi Chuan, artele marțiale chinezești.

„De fapt, e Kung Fu, sau mai corect sistemul de Tai Chi Wudang, pentru că e un lanț: învățare, meditație și iluminare. Crești, te maturizezi și te desăvârșești”, spune Dan Ene, adăugând că a învățat sistemul de la un maestru, călugăr tao, pe numele său Suong Liu Chan. „Era maestru în arte marțiale și în mitologie. De la el am darul ăsta, de a căuta acolo unde nu vede lumea. «Omul nu deține nici un adevăr. Este doar un cufăr care duce mai departe informații» – este principiul oriental care mă atrage. De asta sunt și practicant de taoism, cred că e cea mai firească abilitate spirituală, cea mai apropiată de creștinism”. Acum, Dan Ene are și o clasă de stretching, o clasă de track&field – educația mișcării pentru copii și tir cu arcul.

„Am renunțat la tot”

Ce nu mai are sensei Dan Ene? „Am renunțat la performanță! M-a dezamăgit când am fost la al III-lea Campionat European de sabie și s-a hotărât printr-o decizie politică să nu mai iau medalia de aur, să iau argintul, ca astfel să-i motivăm pe străini. M-a supărat, fiindcă nu mi-au spus de la început. Am renunțat și la gradele mele din România și la federație. Nu din înțelepciune, ci pentru că am multă experiență și fiind sportiv de performanță mi-e ușor să iau decizii. E ca o a doua facere! Am renunțat la tot și am pornit de la zero la Școala Tissier. Era prin 2010. Bunul meu prieten Claudiu Sgandăr m-a scuturat. Eram cu modelul meu atunci, Steven Seagal, l-am adus pe Elliot Freeman la Piatra-Neamț, l-am avut îndrumător pe cel mai vechi elev al său, Pascal Guillemin. Claudiu mi-a vorbit de marele maestru francez Christian Tissier, pe care l-a cunoscut personal. Tissier, care făcea demonstrații în sala Paris Bercy, e considerat cel mai mare maestru alb și e singurul om în istoria Japoniei care primește titlul de la împărat, nefiind japonez. El a refuzat 10 dani de la ai noștri și are 8 dani de la japonezi – 7 e maxim! Am mers la Tissier, m-a testat două zile, să vadă dacă ne armonizăm. Sunt mândru că sunt elevul lui Tissier!”.

Definiția unui antrenor bun

Dan Ene consideră că drumul până aici a fost posibil datorită șansei unor profesori de excepție, pe lângă cei deja amintiți: prof. Mima Dumitru Alexandrescu la atletism, profesoarele Irina Holdevici (pedepsită cu munca de necalificat de Ceaușescu, în 1982, fiindcă făcea parte din Mișcarea Transcedentală) și Elena Horghidan împreună cu care a studiat psihologie aplicată, prof. Mihai Epuran (psiholog sportiv), nea Bedeo (nu-și mai amintește numele), care l-a antrenat pe Bela Karoly și pe marii gimnaști români de atunci.

După revoluția sportivă personală din 2010, Dan Ene spune că se află acum la a doua misiune: „aceea de a concepe o programă în Aikido pentru România”. Pentru el „un antrenor bun este un om luminos, care este și mamă și tată, fiindcă te învață de la cum să mănânci, până la a rezolva o situație dificlă”.

În plan personal, se declară împlinit alături de soția sa, Raluca, profesoară de limba franceză și pasionată de teatru cu numeroase participări și premii la festivaluri școlare și de fiul său. Bogdan i-a călcat pe urme, dar și-a ales propriul drum: a obținut prima centură neagră Aikido din România, licență Tokyo, înainte de a împlini 18 ani, este locul VI mondial la fitness-culturism și student în primul an la IEFS Cluj.

Cristina IORDACHE