Despre urși, garduri electrice, tranchilizante, vânătoare și... Arthur

Interacţiunea om-urs este rivală, nu este de iubire, ei cunosc din vechime periculozitatea omului, ca purtător de armă. Altfel, în scurt timp vor realiza că oamenii nu sunt altceva decât nişte maimuţici fără gheare, fără colţi, buni de dat cu un dos de labă la pământ. Până la vremurile biblice promise, când leul se va îmbrăţişa cu căprioara, şi omul cu ursul, trebuie să judecăm situaţia cu ce avem, şi ce avem se vede zilnic, ba oameni sfâşiaţi de urs, ba urşi în interacţiune neplăcută sau tragică cu spaţiul uman – Pagina de Facebook „Vânătoarea în România”

Fragmentul, care face parte dintr-un text foarte bine scris, trebui să fie un motiv de serioasă reflecţie pentru aşa-zişii activişti de mediu care au aşezat ursul pe un piedestal şi l-au îmbrăcat în poveşti lacrimogene. Ultimul urs care a creat emoţie publică este cel „botezat” Arthur, prezentat ca fiind un fel de stăpân al pădurilor, cel mai mare exemplar din România, împușcat ”mișelește” de un prinț austriac, în vreme ce el stătea în rezervație, cuminte, și aștepta să fie monitorizat de Agent Green. Rezumând, până la proba contrarie: un om vine și împușcă, legal, un urs în România. Cu autorizație, cu taxe plătite, cu însoțitori autorizați de Statul român, dar se întocmește un dosar penal, pentru stabilirea circumstanțelor. Pe valul de revoltă creat cu profesionalism deznodământul dosarului penal aproape nu mai contează. Dacă se va dovedi că prințul n-a greșit cu nimic, vocea publică va vorbi despre ”mușamalizare”. Dincolo de scandalul creat, problema de fond este raportul om-urs. Nimeni nu se revoltă și nici nu se emoționează când un urs sfâșie animalele dintr-o fermă, iar dacă un om este ucis de urs sunt destule voci care spun ”așa ne trebuie dacă am tăiat pădurile”. În menținerea echilibrului populației de urși și, implicit, în evitarea atacurilor asupra oamenilor, un rol important îl avea vânătoarea, cu acele cote de recoltă, cu taxe pentru trofee, care asigurau finanțarea necesară pentru ca direcțiile silvice să aibă grijă de animale.

Ce ne rezervă viitorul dacă urșii se vor înmulți în același ritm și cât de realiste sunt ideile activiștilor de mediu, care susțin că ursul periculos trebuie tranchilizat și relocat, nu împușcat, ne explică Doru Băluț, responsabil cu vânătoarea în cadrul Direcției Silvice Neamț și singurul măsurător oficial de trofee din județul Neamț.

– Odată cu povestea ursului Arthur a reînviat cumva sloganul acela din anii `90 ”nu ne vindem ţara”. Acum nu ne dăm urşii. Rezultă că ursul este o bogăţie pentru România. Care este câștigul României că are atât de mulţi urşi?

Orice avem şi ne mândrim că avem, atât timp cât nu punem în valoare, nu are nicio valoare. Pe vremea Guvernului Cioloş, ministrul Mediului de atunci a decis să nu se mai dea derogări pentru vânătoarea preventivă. A fost un succes al campaniei duse de o parte a ONG-urilor.

– Și între timp, după succesul acesta, urșii omoară oameni, e un fapt real.

E normal, pentru că s-au înmulțit, probabil încă o vreme se vor înmulţi după care o să vină şi etapa degenerării și, în afară de faptul că lumea îşi face deja dreptate singură pe ici, pe colo, se va amplifica fenomenul de braconaj. Mie mi s-au părut nişte aberaţii declaraţiile pe care le-am văzut la Digi 24, cu garduri electrice pentru toate localităţile şi toate gospodăriile din Carpaţi aflate în situaţia asta. Asta înseamnă o grămadă de bani, când noi am putea să ne gestionăm resursa în aşa fel încât să prospere resursa în primul rând şi să se autofinanţeze toată activitatea, în al doilea rând.

– Vânătoarea preventivă și pe bani pe care o practica Direcţia Silvică Neamț până în 2015 inclusiv, se referea şi la exemplarele care nu erau în regulă sau era doar o vânătoare de trofee de valoare?

Se axa pe zonele unde consideram noi că încep să fie prea mulţi și devin un pericol pentru om, tocmai în ideea de a reduce presiunea şi de a ţine un echilibru. Erau zone în care nu erau urşi şi brusc, după câţiva ani, erau prea mulţi şi atunci interveneam acolo. Iar când au fost cazuri de urşi care scăpaseră din diverse laţuri şi aveau urme sau aveau un picior retezat, pe ăia i-am scos clar de fiecare dată. În afară de asta recoltam masculi adulţi, deci nu se punea problema să împuşcăm femele sau pui. La nicio specie nu se recoltează femele şi tineret.

– Deci se făcea o chestie inteligentă, care aducea şi profit.

Există o raţiune în tot ceea ce fac vânătorii, dar nu vrea nimeni să creadă. La fiecare specie pe lumea asta, dacă se înmulţeşte necontrolat intervine un autoreglaj natural, ajunge la apogeu şi apoi degenerează din lipsă de hrană sau din lipsă de spaţiu vital sau, pur și simplu, degenerează genetic, adică se reduce numeric şi cantitativ. Noi încercăm, prin activitatea noastră, să eliminăm chestia asta pentru că nu e aşa complicat de înţeles, nu mai este natura de capul ei nicăieri, noi suntem peste tot cu toate activităţile noastre şi atunci trebuie să intervenim cumva. Încercăm să facem chestia asta cât mai cu cap şi după nişte reguli experimentate şi stabilite de zeci de ani. Înainte de 2016, se făcea numărătoarea anuală după metodele oficiale din vremea aia, care acum sunt contestate de ONG-uri, se făcea o centralizare la nivel de judeţ, la nivel naţional şi se stabilea şi se aproba în parlament un număr maxim de intervenţie, pentru prevenţie sau pentru cazurile urşilor problemă. Acum au lăsat doar urşii problemă, cu derogări individuale. Se împuşcau într-un sezon 300 de urşi în toată România, după care, pe parcursul întregului sezon, se urmărea evoluţia şi se făceau reglaje între judeţe. După interzicerea vânătorii, totul a rămas la voia întâmplării, dar oficial, doamna Paşca Palmer a anunţat, cu mândrie, că înfiinţează nu ştiu ce minune de structură să coordoneze la nivel naţional şi local activităţile astea, care sunt în grija jandarmeriei. Dar, din câte ştiu eu, jandarmii nu au nici oamenii cu priceperea şi experienţa necesare, nici sculele care trebuie şi bineînţeles că apelează la o firmă sau la asociaţiile de vânători şi la diverşi veterinari.

– Cât este de greu de anesteziat un urs? Că toată lumea ţipă că de ce nu-i anesteziază şi nu-i relochează.

L-am văzut pe domnul Păun împăunat la Digi când spunea cât e de simplu, că vine veterinarul, pac l-a tranchilizat şi de acolo îl ia şi-l relochează sau îl eutanasiază pentru că săracul dacă a luat un glonţ suferă enorm, dar dacă este eutanasiat este corespunzător. Lăsând la o parte faptul că sunt doar câţiva oameni în România care ştiu cum se face treaba asta, deci mult prea puţini care ştiu cu ce scule trebuie să lucreze, cu ce substanţe şi cum să le dozeze, nu te poţi duce lângă un urs liber ca să faci treaba asta. Anestezia se poate face când ai un urs prins în laţ şi te poţi apropia la 10-15 metri de el ca să tragi cu minunea aia de seringă. Lichidul se pune într-o seringă care are 5, 10 sau 15 ml, depinde cât de mare este ursul şi ce substanţă se folosește. Seringa aia nu se duce ca glonţul un kilometru drept, se duce 10 metri după care cade şi se înfige în pământ, deci trebuie să fii foarte aproape de urs. Doi la mână, trebuie să-i tragi într-o anumită parte a corpului, că nu poţi să-i dai în inimă sau în ochi, trebuie să-i dai în muşchi, în braţ sau în fund, în funcţie de cum stă. Şi în momentul în care ursul a luat acul, are o reacţie neprevăzută, sare în sus, ţipă, se întoarce să muşte seringa aia sau şi-o dă cu laba de acolo de unde l-a pişcat, după care, în prima secundă, ori o ia la fugă pe coastă, ori te vede şi e călare pe tine. Chestia asta se poate face doar dacă e ursul în laţ şi ai un pic de siguranţă.

– De unde s-a ajuns la concluzia că Arthur era cel mai mare urs din ţară? Cum e măsurarea trofeelor?

Orice trofeu este important pentru vânător în sensul poveştii, că vânătorul s-a luptat cu natura cu mijloacele pe care le-a avut el. În altă ordine de idei, banii pe care-i dă el sunt importanţi, că ne ajung nouă să facem ce trebuie în teren. Orice animal este purtător de trofeu, iar la urs şi la mamiferele mari trofeul convenţional e din două bucăţi; blana şi craniul. Blana se jupuiește într-un anume fel şi se măsoară lungimea, lăţimea, se aplică nişte formule de calcul şi se adaugă puncte de frumuseţe în funcţie de culoare, de lungime, de perioada în care a fost recoltat, de uniformitate, şi se stabileşte punctajul final. Iar în funcţie de punctajul final, se acordă medalii cinegetice. Toate sunt trofee, doar că unele sunt medaliabile şi altele nu. Unele costă mai puţin, altele costă mai mult în baza unor grile de tarifare pe care le stabileşte fiecare gestionar de fond de vânătoare. Cu Arthur s-a creat un moment lacrimogen făcut foarte bine, ca să aibă efect: îl cheamă Arthur ca să prindă oriunde pe pământ și are 593 de puncte din maxim 600. Dar nu există niciun maxim. Este un punctaj mare, este un urs foarte mare într-adevăr, dar atât. Întrebarea este care e ăla Arthur în pădurea județului Covasna? De unde ştie ONG-ul care este Arthur?

Ursul în Neamț

”În perioada 2015-2020, s-au raportat 72 de atacuri de urs la animalele domestice, predominant în zona comunelor Borca, Farcașa, Poiana Teiului, Ceahlău, Alexandru cel Bun, Hangu, Grințieș. Valoarea totală a pagubelor înregistrate a fost de circa 110.000 lei. În 2017 a fost raportat un caz de atac la om, când un urs a rănit o persoană din Tașca” – Irina Ciobotaru, consilier în cadrul Agenției de Protecția Mediului Neamț. Conform datelor deținute de instituție, în anul 2020, gestionarii fondurilor cinegetice din județul Neamț au evaluat 459 de ursi, comparativ cu 342 în anul 2016, dar ceva mai puțin decât în 2019 (472 urși). Pentru anul 2021 evaluarea este în curs.

Cristina MIRCEA

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 491, săptămâna 27 mai – 2 iunie.