Făurei. Ultimul frânghier din Neamț și-a predat sculele unui muzeu

Lumea satului românesc de astăzi încă mai are trăitori de poveste. O astfel de bucurie de om este și Ion Gheorghe Capșa, din satul Micșunești, comuna Făurei. Are vârsta de aproape 88 de ani, dar beneficiază de o memorie și o luciditate de invidiat, rar întâlnite la un ins cu atâția ani în spate. Are trei copii, două fete și un băiat. Datorită tatălui său, a învățat o meserie foarte rar întâlnită astăzi: frângheritul. Sculele necesare practicării unei asemenea îndeletniciri le-a moștenit de la părintele său, școlit în aceast meșteșug imediat după terminarea Primului Război Mondial. Cu toate că ajunge mai rar la oraș, fie la Roman sau Piatra Neamț, Ion Capșa a lucrat foarte mulți ani „la colectiv”, fiind unul dintre cei mai gospodari oameni din sat. Casa sa arată superb, fiind foarte bine îngrijită. La poartă este și o troiță, semn că proprietarul este și un bun creștin, fiind respectat de toată suflarea comunei. Din datele istorice cunoscute, satul natal, Micșunești, a fost o așezare de răzeși, numai că eroul nostru ne-a declarat că satul a fost plini de mazili, care arată că statutul de răzeși probabil, ar fi fost pierdut de-a lungul vremii. Satul Micșunești are maximum 50 de case, dar dispune de o frumoasă biserică. A avut câțiva ani, după 1864, statut de comună.

Şcoala de meserii de la Moldoveni

Ion Capșa trăiește de aproape nouă decenii în satul natal, viața fiind presărată cu puține evenimente marcante, poate doar sărbătorile creștinești de peste an ce mai animă spațiul în care viețuiește. Dar iată ce ne-a povestit eroul nostru:

“Sunt născut în anul 1934, pe 6 ianuarie, înspre Bobotează, în satul Micșunești, comuna Budești, cum era atunci, astăzi Făurei. Am stat la părinți, care m-au crescut până la vârsta de 10 ani, atunci când a venit războiul. Tata era concentrat, iar mama era singurică. Era război și așa mi-am petrecut în acele vremuri viața. Pe aici au trecut nemții și rușii, iar în 1944, pe data de 23 august, într-o zi de miercuri, a început marea încleștare, când s-a rupt frontul pe linia Târgu Neamț-Pașcani-Iași-Chișinău. Atunci s-a retras armata și tot atunci eu aveam 10 ani. Tata era concentrat la Pirotehnica armatei, la București. Am lucrat toată viața la colectiv, dar meșteșugul sforăritului l-am deprins de la tata. În Primul Război Mondial, în 1916, tata avea 10 ani, fiind născut în anul 1906. În acel război, bunicul era concentrat la Mărășești, venind acasă fără un deget la o mână. Tata fiind flăcăuaș, era luat la corvată de primar, de polițiști, așa cum era în timpul războiului. După ce s-a terminat treaba cu războiul, tata a plecat la Școala de Meserii de la Moldoveni, unde a învățat frângheria patru ani. S-a întors acasă, în satul Giulești, unde s-a apucat de meserie. Și-a cumpărat sculele de frângherie de la Fabrica Letea din Bacău. Bunicul a vândut calul și o vacă să adune banii și să acopere cheltuiala. A dat 16.000 de lei, cum era atunci. Minunea s-a întâmplat cam prin anii 1920-1925. Tata s-a apucat de lucru la meserie, fiind ajutat de frații lui, Vasile și Ion, ultimul a murit în spitalul de la Bălțătești, fiind prizonier când s-a rupt frontul pe linia Târgu Neamț-Iași. Când mi-a venit rândul, am făcut și eu trei ani de armată, la artileria antiaeriană, la Ploiești. În cei trei ani, am fost la Capu Midia și Jegălia”.

“Meșteșugul l-am învățat de la tata”

„Meserie am învățat privind când și cum lucra tata. După ce părintele meu a murit, făceam eu frânghiile pentru oameni. Erau clienți mulți, dar nu mă ocupam numai de această meserie. Eu mă ocupam de agricultură. Aveam pământ, vaci, cal, trei copii, un băiat și două fete. Satul nostru era unul de mazili. De exemplu, satul Bogzești era renumit prin fructe, datorită hultoanelor, iar noi eram perjeri. Aveam clienți la sfori, dar nu prea aveam timp să lucrez. Băiatul meu nu a lucrat la sfori, fiind o vreme la mina Lonea, de pe Valea Jiului”, a adăugat Ion Capșa. Despre activitatea de la „colectiv”, interlocutorul nostru a adăugat: “În primul an am fost șef de echipă, apoi, în al doilea, am luat o căruță cu cai, cu care am umblat șase ani. Dar când am văzut că s-a făcut restricție privind hrana la animale, la cai mai ales, am trecut ca încărcător pe mașină, la CAP. Am lucrat pe mașină 23 de ani. Pe toate mașinile CAP-ului am lucrat. Din 15 oameni, care au activat pe 5 mașini, am rămas numai eu și cu unul de la Făurei”, a adăugat Ion Capșa.

Întrebat unde sunt sculele pentru frânghii, Ion Capșa ne-a mai spus că băiatul său, Ion, le-a donat unui muzeu din municipiul Roman. Cu toate acestea, Ion Capșa rămâne un om al satului, în care locuitorii trăiesc într-o comuniune bine statornicită, cu legi nescrise, dar respectate cu sfințenie.

Cu aproape un secol în urmă, comuna Făurei de astăzi dispunea de mori, fierării, rotării, fiind asigurate mai toate obiectele necesare în gospodării la nivel local. Comparând statisticile actuale cu altele mai vechi, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, se constată că satele componente – Făurei, Budești, Climești, Micșunești și Tatomirești – aveau un număr impresionant de meseriași, care asigurau, în cea mai mare parte, necesarul de obiecte necesare activităților de zi cu zi.

Constantin NEGRU

 

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 491, săptămâna 27 mai – 2 iunie.