EXCLUSIVITATE. Marcel Iureș: „Arta e un abur, o emanație de energie, o nălucire!”

Un adevărat iureș de pietreni s-a consemnat la sfârșitul săptămânii trecute, la Iași, cu ocazia celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Individual, au fost contribuții modeste, private, sensibile și influente la triumful muncit de Oltița Cîntec, director artistic al festivalului.

Maxima recompensă a iureșului, pentru cei rămași în week-end extins, până luni seară, după ora 19, a venit de la Iureș, Marcel Iueș. Teatrul Luceafărul a găzduit o Spledoare în scenă. Rosto se numește spectacolul fabulos oferit de Teatrul ACT. De înțeles, cu Marcel Iureș, în regia lui Alexandru Dabija.

Din păcate, extrasele următoare dintr-o conversație privilegiată n-au cum transmite direct expresii, tonuri și intonații, toate pe fond de inconfundabilă ironie, tragism și înțelepciune. Desigur, ale interpretului domnului Bruscon, din Creatorul de teatru (2001), în regia aceluiași Alexandru Dabija.   

De la Eminescu la spectrul unei noi comisii via nepricepuții moderni

– Ajunsesem într-o discuție din 2019 la teatrul fără teatru.

Teatru fără teatru? Există așa ceva?

– Mai spuneați că în teatru poate încăpea orice, numai să fie de calitate.

Să fie serios, să fie pe bune. Adică, să curgă mult sirop de vișine, să fie lacrimi de-adevăratelea. Asta înseamnă pe bune.

– Unul incapabil să scrie un reportaj bun, publicabil, devine dramaturg și scrie teatru-reportaj. Alt incapabil devine autor-vedetă de teatru-interviu.

Aaa, vorbiți de chestia asta ludică a omului modern… Face numai ce nu se pricepe.

– Cum supraviețuim?

Eu nu mă simt atacat deloc. Vorba lui Eminescu, „Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui:/Joace unul şi pe patru,/Totuşi tu ghici-vei chipu-i”. (Versurile sunt din poemul Glossă – n.a.) Nu-i niciun pericol. Omul se preface de prima dată când s-a văzut în găleata cu apă.

– Ce rămâne cu sumedenia de non-sensuri și non-produse bine promovate în rețele organizate?

Ale cui?

– Ale lor. Rețelele de criminalitate culturală organizată.

Credeți în chestia asta?

– Dacă spuneți că nu există, mă corectez.

Stați, nu vorbim în termenii ăștia despre pericole de-astea atât de profunde. Trebuie să studiem, facem o comisie. Parlamentară, cu SRI, cu Jandarmerie…

– …Cu specialiști.

Exact. Ca să ne zică dacă e sau nu e de-adevăratelea. Și-așa sunt presupuneri. Băgăm spaima-n oameni.

Grija teatrului, a viului și o eliberare

– Școala de reparat actori o faceți?

M-a bătut gândul, da. Am vorbit și eu cu oameni mai deștepți ca mine și mi-au zis că… nu că-i riscant, dar se-ncearcă pe toate părțile corectarea oamenilor. Intelectualii se corectează între ei, grădinițele corectează copiii care nu-s educați acasă. E o grijă mult prea mare, mă depășește.

– E sau nu cu risc?

E riscant să te apuci de așa ceva, mai ales că eu am dubii în ce mă privește cu vocația asta de profesor, pedagog în materie de artă. Cel mult, ca să vă dau măcar un centimetru de realitate, pot fi un însoțitor, un fel de însoțitor. Și, ca să deschid taraba asta cu experiența pe care am acumulat-o – care gustă, bine; care nu, asta e. Iar care fură, să fie sănătos, să meargă-nainte.

– S-a liberalizat piața și în sectorul teatrului? Doar nu s-o fi liberalizat ca piața de energie.

Ea e eliberată. De fapt nici nu e o piață. E liberă de la început. Dar, cred că trebuie să vă zic ceva: eu nu duc grija teatrului! Nu-i duc grija deloc. E ca viața, e ca și cum ai vrea să duci grija vieții. Duc grija viului, care este infinit în varietăți, în adâncimi, în înălțimi, în căderi, în înălțări? Nu, nu se poate asta. Fac și eu după puteri.

– Încerc să înțeleg în alt registru. Așa cum avem preocupări fără sens, nu are rost să avem griji fără sens.

Da, da, e bine spus.

– Spuneți-mi ceva ce n-ați mai spus într-o discuție ca a noastră.

Am să vă zic o chestie budistă. Un cap de pisică putred nu face două parale. N-am mai zis-o până acum.

Frăție și hituri. Cu Dabija

– Inima dumneavoastră mai bate pentru Piatra-Neamț?

Tot timpul bate. Poate o intra sângele-n Piatră.

– N-ați prins repartiție la Teatrul Tineretului, pentru că singurul loc din acel an l-a suflat Mariana Buruiană, cu prioritate de soț angajat anterior, care soț era regizorul Alexandru Dabija. Cum s-a împlinit destinul profesional, de fapt fenomenul reprezentat de colaborarea dumneavoastră cu Cetățeanul de Onoare al orașului Bicaz? Care-i „chimia”?

Nu pot să zic eu ce-i în eprubeta asta. Am tot pus în ea, ba la cald, ba la rece, ba la clocotit. În toate felurile. E mai mult o frățietate. E cu văzând și făcând. Văd că am avut noroc, a ieșit. E un mare artist, un mare regizor, ce să mai vorbim. Trebuie să fii tâmpit să nu te-nțelegi cu un asemenea om. Sau rău-voitor. A făcut lucruri senzaționale. Cu mine a făcut numai hituri la Teatrul ACT. E coloana vertebrală a teatrului. ACT stă în picioare pentru că are coloana asta foarte tare, care-i construită și pusă de dl. Dabija, sigur, împreună cu mine.

– După Orfanul Zhao (1995), cu Liviu Timuș în rolul Du Anjia, ziceam că în România nu se vor acorda atâtea premii mari câte spectacole mari, de succes poate monta Sandu…

…Nu știu dacă e ceva bine în asta. Nu neapărat.

– Ne uităm cu admirație la cât de productiv este Radu Afrim. Pune spectacole de succes aproape pe bandă rulantă.

Ca să trăiască. Normal. Ăsta cred că e beneficiul modernității în teatru. Ești luat în seamă, ți se dau bani. Actorii te urmează, directorii îți fac invitații. Înainte, în Imperiul Roman – și cel de Apus, și cel de Răsărit – un actor era plătit să ia nuielile aristocratului, în locul aristocratului. Era plătit destul de bine pentru asta. În rolul victimei, în rolul patricianului.

La un deces. Al Prostiei de surogat online

– „Plandemia” ne-a pus în fața unui experiment, teatrul la calculator, la telefon. Să ne imaginăm o societate distopică, de genul celor descrise de marii scriitori de anticipație.

Nu știu ce e distopia, iertați-mă.

– E o anti-utopie, o contra-utopie. O utopie urâtă, una chiar totalitară.

Mă fac că înțeleg.

– Se va prăbuși societatea atât de mult încât, apropo de teatru fără teatru, teatrul să se țină fără spectatori?

Faceți referire la sistemul online? E un fel de scâncet, un fel de neputință. Oamenii au încercat să existe prin digital, prin pixeli. Și-atât. Nici nu se poate cere mai mult de la digital sau online. Asta cu online nu există, e un surogat. Ca orice surogat, nu produce efecte decât, așa, să ne luăm de ea („soluția” online – n.a.), ca să criticăm.

– Cei de poimâine, care vor veni după cei ce vin mâine, vor ajunge să facă referire la ce-au văzut predecesorii lor doar online? Nu mă gândesc numai la teatru-teatru.

Concertele, pictura, sculptura mai merg. Cu dansul e mai greu. Dar teatrul, cu excepția teatrului TV, nu are sens online, pentru că lipsesc sculele cu care să-l strunjești și să-l faci, să-l aduci măcar la nivelul teatrului TV, care era gândit special. Era o montare care respecta niște energii. Textul, în primul rând, avea sens pentru că vedeai cine-l spune, cu imagini în prim-plan, de ce-l spune așa cum îl spune. Și se înțelegea. Era înlocuirea spectacolului pe viu cu spectacolul TV.

– Altă disciplină, ca să zic așa.

Era o specie pe care oamenii învățaseră s-o respecte, să o promoveze, să o practice. Erau și niște profesii fără de care nu poți face teatru TV.

– Ar putea exista școli de teatru online?

Nu există, nu există școală de teatru online. E o Prostie.

Apărarea, omul, catedrala și profitul

– Să ne uităm un pic ca provocare, eventual culturală, peste hotarele noastre cu vecinii.

Care dintre ele? Toți suntem în Europa. Noi suntem la granița de Est a Europei, bastionul de apărare al Europei. Ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.

– Cine ne atacă?

Nu ne atacă nimeni.

– Ce apărăm?

Pe noi. Și Europa, bineînțeles. Catedralele, tradițiile, mașinile, autostrăzile, băncile.

– Mai precis, cine apără catedralele?

Noi.

– E inspirație de la Părintele Iustin Pîrvu? Marele Duhovnic, în urmă cu 10 ani, a spus „Catedrala Neamului este Omul”.

Asta cred că e de la… Moise!

– O să fim fiecare cu catedrala lui și-o să umblăm cu ea.

Asta e o imagine frumoasă, cred poate fi tradusă în artă. Oamenii sunt toți ca niște catedrale… E frumos, vorbesc serios.

– N-am lămurit-o cu vecinii.

Suntem în perimetrul ăsta, în pielea asta și ne ducem viața învățând… mai poticnit. Voi n-ați citit ultima enervare a președintelui României? Că Ungaria este ca un văr de-al treilea care din când în când calcă în străchini. Nu trebuie să-l dai afară, dar să-l pui la locul lui. Îl zgudui ca să-l trezești un pic.

– Noi, elevul bun, disciplinat, cu ce ne alegem?

Păi, nu e pe alese.

– Ce ne rămâne?

Aaa, sunteți de-ăsta, conservator, conservatorist! Vreți neapărat un profit. Nu există profit decât pe generații.

Arta și viața, cărțile și cărțile

– Conducătorii nu influențează inclusiv artele?

Nu, aici e o greșeală. Politicul, statul în general, nu influențează arta. Arta e ceva ca un abur, dacă vreți e ca o emanație de energie. Arta n-a depins în niciun fel, de niciun fel de stat. Arta este, cum să spun eu, vorba lui Prospero, o nălucire. Cum să depindă de un sistem politic? Ea poate fi încarcerată, poate fi răpită. Poate fi slujită. Nu depinde de nicio formă politică, iartă-mă. E adevărat, sunt foarte rari cei care iubesc arta și o sprijnă, pompează în ea și se bucură de ea, și trăiesc împreună cu ea. Și o pun pe stemă.

– Istoria consemnează tirani care au încurajat arta.

La ce vă referiți când ziceți tirani?

– La ce-am învățat oficial în școală. Din antichitate până încoace s-au cam adunat. Sub tiranie mai era artă?

Asta trebuie să-l întrebați pe Răzvan Theodorescu. (Râde cu poftă – n.a.) El poate răspunde cu cărțile pe masă, cu argumente, nu bâjbâind așa ca mine.

– Și dacă aceste cărți de pe masă vedem că-s măsluite și nici nu le putem schimba?

Vorbiți de cărțile de joc sau de cărți-cărți?

– Cărțile vieții.

Mă luați așa?… Eu credeam că vorbim serios despre un joc de cărți.

– La poporul nostru sesizez o fascinație pentru cărți măsluite.

Păi, dacă e bine… Gazul curge, benzina curge, se zboară în Cosmos dacă plătești 300.000 de dolari. Plutești, așa, două-trei zile și te aduc acasă. E o splendoare.

A consemnat Viorel COSMA  

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 509, săptămâna 7 – 13 octombrie.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *