IN MEMORIAM. CORNEL NICOARĂ, un suflet cât universul

Dimineața zilei de 21 octombrie a venit cu o veste fulgerătoare: domnul Cornel Nicoară nu mai este printre noi!

Îl știu de când eram copil și recitam poezii pe la tot felul de serbări, îl știu de cincizeci de ani, dar m-am apropiat mai mult de el în perioada 2001-2006, când a fost director al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț.

Eram angajat acolo de mai bine de un an, participând la viața acestui teatru mai întâi ca administrator, apoi ca șef producție și șef serviciu administrativ-producție.

Dincolo de indiscutabilul talent actoricesc, domnul Nicoară avea un suflet mare, pe perioada directoratului său angajații beneficiind (de la actori la personalul administrativ), de acordarea treptelor salariale prevăzute de lege, cu obținerea cuantumului maxim de bani, directorul știind, ca noi toți, că în cultură salariile sunt mici. La un moment dat, una din femeile de serviciu din subordinea mea a fost nevoită să se interneze la spitalul județean. Eram în biroul lui și, punând mâna pe telefon, a vorbit cu doctorul Gaube, Dumnezeu să-l ierte, rugându-l să acorde toată atenția colegei noastre internată pe secția lui. În ochii domnului Nicoară, dincolo de funcțiile din schema de personal, erau oamenii, oamenii cu problemele, cu năzuințele, cu împlinirile și neîmplinirile lor și asta m-a impresionat foarte mult în comportamentul lui.

În toamna anului 2000, am început, ca angajat, să asist la desfășurarea unui festival de teatru, și l-am observat pe domnul Nicoară stând ore în șir la masa de la recuzită, sub scenă, punând pe hârtie tabelul cu venirea, staționarea și plecarea diferitelor trupe de teatru invitate. Cine îi așteaptă la gară spre a-i conduce la hotel, câți sunt, cât stau. Rubricile erau colorate diferit, astfel încât, după ore de muncă, avea în față întreaga desfășurare tehnică a festivalului. După ce a ajuns director, în toamna anului 2001, toată această organizare s-a mutat în biroul lui.

Până în toamna anului 2001, director al teatrului a fost actorul Corneliu Dan Borcia, Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar cei doi, deși nu erau prieteni apropiați în viața privată, se respectau ca unii care rămăseseră pe baricade aici, la teatrul din Piatra-Neamț, în timp ce, mai ales după 1989, colegii lor au luat calea teatrelor bucureștene. Ca director, domnul Borcia îndreptase repertoriul teatrului spre tânăra generație, angajând mulți actori tineri, dar în anul 2000 a aprobat punerea în scenă, pentru actorul Cornel Nicoară în special, a celebrei piese „Tache, Ianke și Cadâr“ de V.I. Popa, în regia lui Cristi Juncu, spectacol în care domnul Nicoară interpreta, magistral, rolul Tache. Eram pe atunci șef producție, cu alte cuvinte răspundeam de decoruri și costume și-mi amintesc cum, cu bani puțini, cu un decor minim, a ieșit un spectacol care se juca cu casa închisă. Alături de domnul Nicoară, au jucat în acea montare actorii Tudor Tăbăcaru (Ianke), Ovidiu Crişan/Dan Grigoraş (Cadâr), Florin Mircea jr. (Ilie), Pompiliu Ştefan/Victor Giurescu (Ionel), Roxana Frunză/Gabriela Crişu (Ana), Adria Pamfil Almăjan/Lucreţia Mandric (Safta). Regizorul Cristian Juncu a semnat și scenografia. Atunci, în anul 2000, la 62 de ani, actorul Cornel Nicoară era în plină forță creatoare.

Născut în anul 1943, Corneliu Dan Borcia a împlinit 60 de ani în anul 2003, iar Cornel Nicoară, director în funcţie, l-a rugat să-și aleagă un regizor și un spectacol în care să joace, ca un cadou de ziua lui. Domnul Borcia a ales să-l întruchipeze pe Santiago, în spectacolul „Santiago el Campeon“, de Ștefan Caraman, regia și scenografia fiind asigurate de Horațiu Mihaiu. Premiera a avut loc pe 15 februarie 2003, în spectacol jucând, alături de Corneliu Dan Borcia, Dorina Maria Haranguș, Ecaterina Hâţu, Cezar Antal și Nora Covali. Mişcarea scenică era asigurată de Julieta Iordache, iar concepţia muzicală de Virgil Mihaiu. Am amintit toate acestea pentru a vă ajuta să înțelegeți că a fost un spectacol important, o montare de excepție. Îmi aduc aminte cum, după premieră, în sala Rotondă a teatrului, domnul Cornel Nicoară organizase fastuoasa primire a sărbătoritului care, pe 30 martie, urma să împlinească 60 de ani.

Nu sunt critic de teatru, nu mă pricep să apreciez așa cum se cuvine performanțele artistice ale actorului Cornel Nicoară, dar pot spune că am cunoscut foarte puțini oameni cu un asemenea suflet mare, cu o asemenea putere de a se dărui teatrului, angajaților lui. În volumul „Memoria măștilor“, publicat în anul 2010 la Editura Nona a Centrului de Cultură „Carmen Saeculare“, afirma că, pe cartea lui de muncă sunt trecuți mai mult de 43 de ani; 41 din ei, i-a dăruit, cu trup și suflet, Teatrului Tineretului.

Dincolo de creațiile actoricești, în perioada 2001-2006, ca director, s-a ocupat intens de reabilitarea atelierelor de tâmplărie situate în cartierul Precista, în clădirea vechiului teatru Regina Maria, a montat geamuri termopan la cabinele actorilor, a schimbat mobilierul cabinelor, a reamenajat băile, a montat tâmplările termopan la intrarea principală, a făcut o rampă din tablă oțelită pentru încărcarea și descărcarea decorurilor în depozitul din spatele teatrului, a achiziționat un frumos candelabru pentru sala de spectacole, un video-proiector performant, o pianină electrică și câte altele…

A fost, cu alte cuvinte, și un foarte bun gospodar, iar după anul 2008, la reabilitarea clădirii teatrului, cea mai mare parte din investițiile făcute în vremea directoratului său au fost păstrate.

Ani la rând, după anul 2008, Cornel Nicoară putea fi văzut, în diminețile de vară, bând cafeaua și citind presa sau completând un rebus, la câte o cafenea din zona blocului în care locuia. Lucram deja la Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț, dar în scurtele ieșiri în oraș, cu tot felul de treburi, nu ezitam să-l salut și să mă așez câteva minute la masa lui. Întotdeauna aveam ceva nou de aflat, dar și câte o durere legată de direcția în care mergea cultura în România acelor ani, despre direcția în care mergea Teatrul Tineretului.

A iubit teatrul cu asupra de măsură, l-a iubit cu patimă, dar, așa cum spune poetul, „moartea dă la patime repaos“.

Pe 21 octombrie, înainte de răsăritul soarelui, cel care l-a interpretat magistral pe Ștefan cel Mare în „Apus de soare“, a trecut Marele Prag.

Odată cu vestea plecării lui dintre noi, am avut o revelație. De fapt, nu murim deodată, năprasnic, murim cu fiecare om drag care trece Pragul. Se întâmplă așa, pentru că odată cu cei dragi mor și anii trăiți alături de ei. Rămân amintirile, dar amintirile sunt doar umbre pe pânza vieții. Vestea mortii noastre, când va fi, va apărea ca un fulger pentru cunoscuții noştri. Dar ei, oricât de apropiați, nu pot înțelege că noi am început să murim când ne-au murit părinții, verișorii, oamenii care ne-au marcat existenţa.

Prin moartea domnului Cornel Nicoară, moare o parte din mine, așa cum o alta parte din mine a murit odată cu trecerea în veșnicie a părinților mei, a lui Corneliu Dan Borcia, a lui Florin Mihăescu, Constantin Noica, Constantin Tomșa, Calistrat Costin.

Murim, puțin câte puțin, odată cu cei pe care i-am simțit aproape…

Doamne, îndură-Te de noi!

Dan D. IACOB

Imagini din spectacolele „Tache, Ianke și Cadâr“ şi „Regele Lear”, realizate de C.M.Imago. Portretul a fost realizat de artistul plastic şi profesorul Ştefan Potop.

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 512, săptămâna 28 octombrie – 3 noiembrie.