Restituiri „Mesagerul de Neamț”. Viața noastră unde e, viața noastră ce-ați făcut cu ea?

Am răbdat prea mult timp, am fost nevoit să mă supun multor nedreptăți, am fost silit să văd dezinvoltura cu care „Șmecheria S.R.L.” acționează peste tot și să tac. Pentru că nimeni nu mai avea curajul să ia atitudine. Acum au început să apară protestele, azi oamenii ies în stradă și își strigă disperarea. E mult prea frig, iar sănătatea nu îmi permite să particip la aceste manifestări fără să risc, așa că am profitat de invitația d-lui. Valentin Bălănescu de a scrie în „Mesagerul”. Părerea mea, gîndurile și observațiile mele vor avea un titlu generic: Viața noastră unde e, viața noastră, ce-ați făcut cu ea?

Cum să fiu mulțumit cînd prețurile cresc, cînd impozitele și taxele pe care le plătesc ca un fraier sînt tot mai mari, cînd nimeni nu te mai ascultă sau chiar dacă te ascultă e același lucru, fiindcă pentru ei părerea ta nu mai contează. Constați că de fapt ești un nimeni, tolerat de societate doar ca să plătești (și să-i plătești) și să-i votezi!

Cum să fiu mulțumit cînd, după o viață de muncă în care am tot dat statului, dovadă decizia mea de pensie care asigură pe oricine că: stagiul total de cotizare realizat este de 54 ani, 4 luni și 2 zile, să îmi spună cineva că am devenit o povară pentru societate? Cum să nu mă revolt cînd un membru al guvernului, ministrul Valerian Vreme afirmă (și nimeni, nici măcar șefii lui nu îl sancționează): ”Să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puține”. Pînă cînd guvernanții decid dacă vor apela, pentru soluționarea problemei pensionarilor, la un procedeu uzitat într-o altă ”democrație” – camerele de gazare – îndrăznesc să întreb gruparea conducătoare a acestei țări, ce ar face și pe unde ar scoate cămașa dacă noi, toți pensionarii acestei țări, am cere ca toți banii pe care timp de mulţi zeci de ani i-am tot depus la teșchereaua statului și de care statul a profitat, să ne fie restituiți? Toți, plus dobînda practicată atunci. Tragem o linie și aflăm cît ne datorați nouă pensionarilor, nouă ”povara societății”, nouă, celor prea mulți. Dacă, prin absurd, am face asta și voi ați putea să ne restituiți ce ne datorați, vă garantez că am putea renunța liniștiți la asigurări de sănătate (din care am profitat extrem de puțin). Am putea renunța și la medicamentele compensate (de pe o listă din ce în ce mai redusă), fiindcă vom avea bani suficienți să trăim foarte bine în cei cîțiva ani pe care îi mai avem de trăit. Problema e dacă voi, DACĂ STATUL ARE DE UNDE SĂ-ȘI PLĂTEASCĂ DATORIILE FAȚĂ DE NOI.

Ar trebui să vă gîndiți și la această posibilitate.

DACĂ…

În urma unor proteste, doctorul Raed Arafat a fost repus în funcție! Dacă eu sau noi am protesta că acest oraș a fost văduvit de o manifestare culturală cu adevărat europeană, de mare amploare și cu un impact extraordinar în țară și în străinătate – pe nume Vacanțe Muzicale -, oare prof. Pruteanu, președintele Consiliului Județean îl va repune în funcția de director la ”Carmen Saeculare” pe prof. Horia Alupului? Va accepta oare ca în funcția de director artistic să fie ”un oarecare” Holender? Nu cred! Nu cred, fiindcă știu cît de mare e răutatea omenească, însă cea șefească este imensă. Nu cred, fiindcă, în ceea ce îl privește pe prof. Horia Alupului, lucrurile au fost foarte clare: a fost ”pensionat” la termen. Motivația a fost: așa e legea. În timp ce doamna Mihaela Ignatovici – cea care în calitate de secretar general al Consiliului Județean are prevăzută în fișa postului respectarea legii – pensionarea domniei sale a avut loc mult prea tîrziu. În cazul domniei sale, doamna Ignatovici nu a respectat legea.

Dacă aș protesta împotriva culorii aruncate pur și simplu pe zidurile celei mai importante instituții de cultură din județ, Teatrul Tineretului, ar avea efect asupra celor care au decis culoarea asta și ar aplica una mai decentă? Nu cred. Un comentariu ”răutăcios” spunea că, inițial, culoarea trebuia să fie portocaliu, însă, cum această culoare-simbol a ”înfrumusețat” multe clădiri din oraș, a rămas în cantitate insuficientă și peste portocaliul rămas au mai turnat puțin alb. Așa se face  că a apărut această culoare de fondantă sau de desuuri moartea pasiunii.

Dacă aș spune că nu sînt de acord cu modul în care au fost executate lucrările la teatru, nu îmi va da nimeni dreptate, fiindcă pentru ei sînt un pîrlit de actor. Un actor care a trăit timp de peste 40 de ani în și pentru acest teatru și care a murit la fiecare spectacol cîte puțin pentru locuitorii acestui oraș. Cum să mă pun eu cu arhitecții aduși tocmai de la Iași (arhitecții foarte buni din oraș nu au corespuns exigențelor ”artistice și estetice” ale factorilor de decizie și cu ”specialiștii” în clădiri de patrimoniu crescuți în raiaua Turcului din capitală?

Aș mai protesta asupra ușurinței cu care a fost tratată ideea de spectacol. Cred că intra în obligația celor care declară că îi stimează pe actori și că se mîndresc cu Teatrul Tineretului să fi tratat cu conducerea Casei de Cultură pentru ca, măcar o dată pe săptămînă, să se joace pe această scenă, să nu îi trimită la tabere sau la Liceul ”Petru Rareș”. Acest lucru a fost plasat în responsabilitatea conducerii teatrului și e firesc ca, în negocierea dintre o instituție pusă la colț și una care trăiește din autofinanțare, prima să cedeze.

Așa se întîmplă atunci cînd cei care decid nu au nici o legătură cu problema asupra căreia decid. Cum să îi soliciți unui oficial să sprijine Vacanțele Muzicale fiindcă el, dacă e obligat să vină la un concert, adoarme în primele cinci minute?

Cum poți să-ți imaginezi că teatrul va fi tratat cu respect de către oameni care nu au intrat în clădire decît la sindrofii de partid și la aniversări?

RĂUL ABSOLUT

În zile noastre, dacă furi te miri ce, pușcăria te mănîncă, dacă îi dai statului sau bugetului național cîteva tunuri consistente, de cîteva zeci de mii de euro, poți să fii sigur că te vei bucura de liniște, de o viață frumoasă și că nu te va deranja nimeni cu fleacuri de genul anchetă, proces, pușcărie.

Dacă într-o anumită împrejurare îți pierzi controlul și îl plesnești pe un derbedeu, fiu al unuia care duce o viață tihnită și care ți-a insultat soția, ești încătușat imediat pentru ultraj și atentat la bunele moravuri, însă, dacă omori cu mașina un biet om care circula pe marginea drumului în afara părții carosabile a șoselei, nu ești nici măcar anchetat. Mortul – Dumnezeu să-l odihnească – era un om tînăr, avea patru copii, dintre care unul de abia un an. A fost omorît în timp ce venea de la o pomană și le ducea mîncare copilașilor. Criminalul ”nevinovat” era cineva, era ”o voce”, ”o conștiință”, ”un justițiar”, un om care ”condamna răul”. Așa se face că vocea, conștiința, dușmanul răului a fost promovat… tot pe post de voce, conștiință și justițiar, plus o funcție de comandă în capitală.

Un sfat: dacă simțiți cumva că prin creierașul dumneavoastră circulă niscai porniri criminale, aveți grijă ca, înainte de a vă demonstra că aveți drept de viață și mai ales de moarte asupra cuiva, să vă angajați cu trup, fără caracter și fără suflet, în slujba unui ajuns de soi. Dacă reușiți să ajungeți la nivelul jigodie perfectă – rău absolut, puteți să faceți ce vreți, cînd vreți și cui vreți, fără să vă doară în pix.

Viața asta nenorocită, sărăcia și mizeria în care suntem condamnați să trăim, îi fac pe foarte mulți oameni de valoare să nu mai țină cont de mîndrie și de demnitate și să accepte alăturarea lor cu cei din categoria  jigodie perfectă – rău absolut. Sînt foarte curios cît vor rezista.

”Ținta lui este durerea” e un slogan promoțional pentru un medicament de pe piață, ținta jigodiei perfecte și a răului absolut este omul onest aflat la ananghie. Sfatul meu este să nu bateți palma cu el, ci să stuchiți în sîn și să fugiți de el ca necuratul de tămîie!

Cultura? Să fim serioși, fiindcă nimeni nu mai are timp de fleacuri.

Tot gurile rele spun prin tîrg că, în locul candelabrului, vor fi montate lămpi de neon de ultimă generație. Mai are rost să protestez cînd știu că nu am nici o șansă?

TIMP BERECHET

Timp berechet ai abia după ce te pensionezi, ai timp chiar să te duci și după cumpărături și să o mai degrevezi pe soția ta de alergat prin piețe și prin oraș. Cînd te duci după pîine, constați că, în locul fostului centru de pîine de unde se aproviziona o parte din cartier, a înflorit o crîșmă! Nu te mai miri și nu mai întrebi de ce încă o crîșmă, fiindcă  pe o rază de 100 de metri funcționează 7 bucăți și asta înseamnă inflație. De crîșme și de bănci. Magazinele second-hand și casele de amanet sînt de mult timp prezențe active în existența orașului. Covrigăriile au apărut mai recent. În urmă cu mulți ani, la Geneva, am cunoscut un expert în probleme financiar-bancare pe care l-am întrebat de ce, în țara băncilor, într-un important oraș cum e Geneva, sînt atît de puține sedii de bănci. Explicația a fost pe cît de simplă pe atît de ciudată atunci pentru mine. Am înțeles că o bancă sau o filială bancară își justifică existența în două situații: cînd sînt prea mulți bani pe piață care trebuie tezaurizați sau cînd sînt foarte puțini bani pe piață (în buzunarele oamenilor) și băncile trebuie să îi ajute cu împrumuturi. Dacă în Cantonul (județul) sau orașul cutare, pe lîngă un număr mare de bănci mai apar case de amanet, magazine second-hand și covrigării, concluzia e una singură: colapsul economic bate la ușă. Noi, după cum vedem, avem inflație de bănci, crîșme, covrigării, case de amanet și magazine second-hand care vînd și cu reducere. Am primit ordin să trăim bine și noi, fraieri ce sîntem, trăim din ce mai rău. Sîntem mai săraci decît cei din Botswana sau din Gabon. România înregistreză recordul de a avea cel mai scăzut nivel de trai din țările UE, iar găsirea unui loc de muncă este o treabă de Sisif. Venitul anual pe cap de locuitor este de 986 euro, iar datoriile de 4.500 euro! Elvețienii au un venit de 25.000 euro! Cam mare diferența, dar noi ne străduim să îi ajungem și acceptăm restricții financiare peste care marile puteri trec foarte greu. Facem eforturi să ne aliniem la o Europă care nu ne prea ajută cu bani, ci doar cu sfaturi. Totul trebuie să corespundă standardelor. Să trăim după logica standardelor nu după cea a vieții și a sărăciei noastre. Așa se face că unui deținut statul îi alocă 2.200 lei lunar, iar unui biet pensionar, care a lucrat cinstit o viață întreagă, doar cîteva sute de lei. Ăsta e doar începutul. Avem timp berechet să ajungem și noi ca ei. Dacă nu vom ajunge noi, precis vor ajunge copiii noștri sau copiii copiilor noștri. Și o să fim, sau o să fie urmașii, europeni sadea.

Cornel NICOARĂ, pensionar

Articol apărut în “Mesagerul de Neamţ”, în data de 10 februarie 2012

FOTO: Mihail-Sorin GAIDĂU