Așa vă place istoria?

„Istoria se scrie cu sângele celor morți pe fronturi, ori în temnițe, cu lacrimi în ochi sau în exil” – Magda URSACHE, romancier, eseist

1 iunie 2021 – s-au împlinit 75 de ani de la execuția Mareșalului Ion Antonescu, o legendă a istoriei noastre. De când Tribunalul stalinist, zis al Poporului, i-a trimis în fața plutonului de execuție de la Jilava pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu, gen. C. Piky Vasiliu și Gh. Alexianu. După prima rafală de gloanțe căreia Mareșalul i-a supraviețuit, „câinele roșu” a avut puterea și curajul extraordinar să se adrese ucigașilor: „Domnilor, suntem gata! Ochiți cum trebuie! Trăiască România! Foc!”. Și totul s-a terminat după ce un maior sovietic a dat fiecărui condamnat lovitura de grație, un glonte în cap.

Revenind la evenimentul „75 de ani de la…” precizăm că s-a desfășurat într-o „admirabilă tăcere”, fără parastas, așa cum au dorit detractorii invizibili, dar știuți ai Mareșalului. Puținii participanți au fost prudenți, nu s-au implicat, n-au rostit vorbele „iertare” și „uitare”. Fără regrete, că lumea e cu ochii pe noi. Asta nu înseamnă că românii adevărați l-au uitat definitiv pe Mareșalul care l-a văzut de atâtea ori pe Fuhrer. Ion Antonescu a devenit Ion fără mormânt, pentru că a intrat în istorie, adică de acolo de unde venise. După moartea istoricului ieșean Gh. Buzatu, cel care a scris monumentala carte „Mareșalul Antonescu în fața istoriei”, în patru volume, puțini frați de breaslă au mai avut curajul să atace o problemă atât de sensibilă și controversată. Poate din lașitate, poate din lipsă de documentare.

Ordinul care a făcut istorie

„Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, s-au întâlnit în trenul blindat „Patria”, ce staționa în Gara Piatra Neamț, doi actori mari ai ultimei conflagrații mondiale, gen. Ion Antonescu și gen. Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germane. La orele 2.00, în vagonul restaurant al trenului de comandament, Conducătorul statului român, ridicând o cupă de șampanie, a rostit în fața celor prezenți – generali și ofițeri superiori români și germani o scurtă alocuțiune. Ascultați! „Astăzi a sosit ceasul luptei pentru a șterge pata de dezonoare de pe fruntea Țării și de pe stindardul armatei. Peste puțin timp, în faptul acestei zile, armata va primi ordin să treacă Prutul spre a împlini trupul Țării, așa cum a fost lăsat de la Basarabi. În această luptă dreaptă și sfântă prin drepturile ei, avem cinstea a ne afla lângă cea mai vitează armată care a venit pe pământul nostru. Vom ști să fim vrednici de această cinste”. (sursa: Revista Historia, nr. 114, din iunie 2011). Și așa a început pentru români Războiul Sfânt… cum s-a terminat, știți.

Analizând cu atenție datele de mai sus descoperim două adevăruri incontestabile. Primul: când a venit la Piatra, Ion Antonescu era general, nu mareșal. Va deveni mareșal peste câteva luni, la 22 august 1941. Așa că, lauda unor concetățeni de-ai noștri că l-au văzut pe Mareșal prin urbea noastră cade. E total nefondată. Al doilea adevăr: Hitler considera Armata Română nepregătită pentru un asemenea război, de aceea a ținut-o mai în spatele marilor acțiuni hotărâtoare. Operațiunea „Barbarossa” a început cu trupele germane de elită. Românii au trecut Prutul când au dat ordin germanii. Ne-am familiarizat deja cu celebrul ordin emis de gen. Ion Antonescu la 22 iunie 1941: „Ostași…”. Acest ordin era doar o acțiune de imagine, gen. Antonescu emițând ultimul său ordin în calitate de comandant al trupelor românești la 15 iunie 1941. S-a înțeles? Din acest moment, trupele române au intrat sub comandă germană și au trecut Prutul când au emis nemții ordinul de atac. Acesta este adevărul militar și istoric al momentului. Restul este imagine. Apropo, ați auzit de „Octoberfest-ul moldovenesc”? Ăsta este un fel de festival al berii în limba lui Goethe. Așa se strâmbă băcăuanii, ca să pară mai germani, mai occidentali, cu germanizarea hazlie.

Românii ne făceau „bolșevici” iar rușii, „țiganii”

Dacă îngădui altora să-ți scrie istoria, aceasta va fi în mod sigur nescrisă. De ce? Toți istoricii își trag cenușa pe turta lor. Exemple? Comunistul Roller, când a scris „Istoria Românilor”, de pe care am învățat noi pentru admitere la facultate, a scos din voluminoasa carte, frumoasa poveste a Unirii tuturor românilor. Motivul? Basarabia străbună, furată de ruși în 1812, era deja gubernie muscălească. Era o lacrimă a suferinței românești. Istoricul Lucian Boia ne-a demitizat toți voievozii viteji, susținând peste tot că victoriile lor în luptele cu dușmanii sunt ficțiune. Că viitorul nu se bazează pe trecut. La auzul unor asemenea aberații, românii își scriu istoria singuri. Bine au făcut pietrenii când au ridicat în târgul lor natal bust lui Ion fără mormânt și fără liniște. Era după Revoluție, când toți visam cai verzi pe pereți. Îl aud și astăzi pe primarul de atunci, Ion Rotaru, cuvântând bățos: „Astăzi, la Piatra Neamț se face o reparație istorică, mareșalul Antonescu e reabilitat”. Eroare, domn primar, Mareșalul a fost reabilitat de istorie pentru faptele lui mari realizate în tragica lui viață. Că veteranii de război prezenți la dezvelirea bustului au lăcrimat sincer e altă poveste. Unii chiar au slujit Patria sub ordinele lui. Cum la români, o minune ține doar trei zile, bustul din zona Gării a dispărut. Unde s-a…? „Ciocu’ mic!, că noi suntem la putere. Nu aveți ce face? Aplaudați-o pe senatoarea cu ie românească, drapel în dotare și limbaj suburban, model? „Scuipați pe statuia lui Brukental!”. Sau pe doamna Chiricău de la USR cu PLUS care este împotriva lui Octavian Goga, pentru că la moarte a avut pe sicriu desenată zvastica.

Cine a citit din întâmplare Revista „Historia”, numărul 102 din iunie 2010, în mod sigur a admirat o fotografie istorică de mare senzație. Ion al nostru, Conducătorul statului, împreună cu staff-ul său de ofițeri superiori, stătea la taclale cu un Ion al țăranilor basarabeni, după eliberarea de sub bolșevici. Ce l-a întrebat ofițerul român pe moșul Ion din Basarabia? Un lucru firesc: Ce crede despre viitor? Și țăranul a dat un răspuns corect. Citiți: „Atâta timp cât rușii ne fac «țigani» iar voi, de la București, ne spuneți «bolșevici», ne este foarte greu să zicem ceva”. Și uite așa ideea unirii tuturor românilor a mai îmbătrânit cu ceva ani. La ramolirea ei au contribuit și alți factori.

În 1991, dl. Ion Iliescu, omul de stânga, cu cravată roșie și cu studii la Moscova, a declarat inconștient opiniei publice că România este primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova. Această declarație însemna recunoașterea despărțirii actuale. În 1997, un alt ex-președinte al României, Emil Constantinescu, a promulgat Tratatul cu Ucraina, a recunoscut de fapt cedarea teritoriilor răpite prin Tratatul secret Ribbentrop-Molotov. Nu mai suntem „acasă” nici în Bucovina de Nord, nici în Basarabia de Sud, nici în Herța și insula Șerpilor. Și când te gândești că Mareșalul Antonescu aflat închis la ruși doi ani, n-a acceptat sub nicio formă să recunoască că Basarabia nu-i pământ românesc, te umple de mândrie. Nimic nu este veșnic, totul se perindă. Cu toții știm asta, însă foarte puțini ne comportăm ca și cum am trăi la nesfârșit.

Nicio lacrimă!

N-am crezut niciodată că în timpul ăsta bolnav, crizat, virusat, cu străzi murdare, înguste și strâmbe, mai are cineva tupeul să ridice statui. Și minunea s-a produs la Sibiu, unde a apărut statuia baronului Samuel von Brukenthal. Acolo, în Piața Mare a orașului, în prezența Președintelui de la Cotroceni, s-a dezvelit o statuie de bronz, înaltă de trei metri, pe un soclu de rocă vulcanică, de Carpați, de patru tone. O adevărată minune a lumii. Cum a fost admirată statuia din fața muzeului Brukenthal? Destul de curios. Naționaliștii deliranți din Ardeal au întrebat abrupt, de când în România se ridică statui la ucigași, la criminali? Istoricii în soldă au încercat să răspundă. Au zis: e adevărat că Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan s-a desfășurat pe vremea guvernantului Samuel von Brukenthal, dar dumnealui n-a avut niciun rol în reprimarea sângeroasă a mișcării. De ce au scris Horea cu „e” și nu cu „i”. Capul răsculaților cânta la petrecerile țărănești cu fluierul și horea cu obștea. Numele lui adevărat era Nicola Ursu, din Albac.

Reprimarea răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan din 1784-1785 a fost făcută de un general imperial. De ce nu s-a opus tragerii pe roată a celor trei? Pentru că baronul Brukenthal a fost un colecționar rafinat de artă, un om ce iubea frumosul, nu avea putere în fața barbariei. Și ar mai fi ceva. O întrebare. Câți politicieni din România postbelică au protestat când Mareșalul Ion Antonescu a fost „ras de pe soclu” la un ordin venit de nu știu unde?

S-au împlinit niște ani de la execuția Mareșalului Ion Antonescu. Cine a văzut filmul execuției realizat de regizorul Gologan nu-l va uita niciodată. Numai istoria și Poporul au dreptul să-l judece pe Mareșal, nu Tribunalul de factură stalinistă de la București. Ion Antonescu a făcut Istorie și s-a adresat Istoriei. Ultimul cuvânt al Mareșalului a fost zguduitor!

„Nimeni din această țară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la pasiune… Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum și viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. Am fost un învins, au fost și alții… mulți alții. Istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune și pe noi! Popoarele în toate timpurile și peste tot au fost ingrate. Te strâng în brațele mele cu căldură (pe soție – n.r.), te îmbrățișez cu dragoste. NICI O LACRIMĂ!”. (sursa: Testamentul politic al Mareșalului). Ultimele cuvinte scrise înainte de execuție. A stat cu capul sus și fără teamă până în ultima clipă.

Dumitru RUSU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 513, săptămâna 4 – 8 noiembrie.