Pe 20 decembrie, românii sărbătoresc Ignatul Porcilor sau Inătoarea. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste nici un om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat, pentru că atunci porcul moare greu, iar carnea nu mai va mai fi bună. Țăranii spuneau deseori că „dacă n-ar fi Ignat, n-ar fi nici Crăciunul“. Femeile gravide țineau ziua, pentru a da naștere unor prunci întregi la trup și la minte.
Ignatul porcilor
Pe 20 decembrie este Ignatul Porcilor, ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului. În Calendarul popular numele sărbătorii a fost împrumutat de la Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, Purtătorul de Dumnezeu. Ziua cade în preajma solstițiului de iarnă și este, din această pricină, încărcată cu semnificații de sorginte precreștină. Prin unele zone, familiile îl cinstesc pe Ignat drept patron al casei. Se spunea să nu se muncească în ziua de Ignat, deoarece porcii vor rupe rufele puse la uscat în curte. Să nu se umble cu lut în această zi și nici să nu se zugrăvească, fiindcă se va împiedica și va cădea cel care nu respectă rânduielile. Dacă nu vede sau nu aude porc tăindu-se în această zi, este bine ca omul să se înțepe cu un ac la un deget, ca măcar așa să vadă sânge. Se spunea că cine nu taie porcul în această zi, vine lupul și-l mănâncă din cocină. Se spunea că cine lucrează de Ignat cade în boală și ignează (face niște convulsiuni), precum porcii când sunt tăiați. Se ținea ca să nu lepede vitele pripașii și femeile pruncii înainte de vreme. Sf. Ignat e rău pentru aprins, conduși de credința că sfântul a fost pus pe jeratic de către prigonitorii creștinilor.
Inătoarea
Ziua este patronată de un personaj feminin numit Inătoarea, asemănătoare Joimăriței, care pedepsește femeile care nu respectă anumite interdicții în privința reținerii de la orice muncă, mai ales de la tors. Este ziua în care tot românul taie porcul, ritual cu rădăcini în perioada precreștină; se crede că, în noaptea premergătoare acestei zile, porcii visează că vor muri și de aceea sunt agitați; cine nu are porc trebuie să taie o pasăre măcar, pentru
că, în această zi, gospodina casei trebuie să vadă neapărat sânge, dacă vrea să aibă noroc. Femeile gravide țineau ziua pentru a da naștere unor prunci întregi la trup și la minte. Prin unele sate circula superstiția conform căreia se smulgeau câteva fire de păr din coama porcului tăiat și apoi erau înmuiate în sângele scurs, pentru ca să nu se stingă neamul porcului. Prin multe sate, Inătoarea era ținută de femei ca să rămână gravide, iar copiii lor să nu se nască palizi. Femeile nu lipeau, nu coseau, nu tăiau cu foarfecile în această zi, pentru ca porcii să nu râme prin bătături sau să rupă rufele peste an. Prin alte sate era credința că în ziua Inătoarei nu trebuie lucrat nimic la haine ca să nu se înjunghie oamenii cărora li se fac haine în această zi.
Obiceiuri pierdute de Ignat
Ajunul Ignatului este în seara de 19 decembrie. În familiile de altădată, în această seară se fierbea grâu, iar capul familiei îl tămâia și îl binecuvânta.
Din acel grâu mâncau toți ai casei și ce rămânea, se dădea dimineață la păsări.
Se spunea că, dacă în ziua aceasta intră cineva în casă, e poftit cu tot dinadinsul ca să șadă, pentru ca să clocească bine cloștile. Prin unele zone, în ajunul Ignatului se ținea post negru, fără pâine și apă, ca vara să ai norocul de a găsi cuiburi de păsări prin copaci. În seara de Ignat se lua un dovleac, i se tăia coada şi se păstra, pentru că se spunea că este bun pentru leac de bube dulci la copii. Se mai credea că, în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belşugul casei. De aceea se presăra mei şi sare împrejurul casei, al hambarelor şi al curţii. Se credea că, în noaptea de Ignat, porcii visează ca vor fi tăiați.
Doba magică
Doba (toba) era nelipsită în legende din lucrurile zeilor războiului. Aceștia purtau asupra lor, pe lângă arme și o tobă. Doba este un instrument esențial al Cetei de colindători. Se credea că doba bătută într-un anume fel îi apără de duhurile malefice pe membrii cetei și pe acei pe care ceata îi vizitează. Doba era confecționată din piele de câine sau de capră, animale despre care ţăranii credeau că pot întruchipa diavolul. Doba era unsă cu usturoi, plantă magică, utilizată împotriva spiritelor rele. Se credea că, astfel, sunetul dobei alungă duhurile rele și le adună pe cele bune. Exista şi o strigătură de drum care subliniază rolul exorcist al dobaşului: „Eu bat doba, eu colind/Eu duc sacii cu colacii/Şi vă apăr de toţi dracii”. Totodată, doba avea şi un rol de semnalizare, iar prin fixarea ritmului devenea instrumentul care ordonează haosul. Doba era acompaniată de zurgălăi, tălăngi şi clopoţei, obiecte care sporeau frumusețea colindului și rolul ei purificator.
Tradițiile Cetei de feciori
„Ceata de Feciori” sau „Ceata Junilor” își începea activitatea de Sfântul Nicolae. Pe 6 decembrie, membrii își fixau gazda, se alegea vătaful, se împarțeau și celelalte „roluri”: de „Crâşmar”, de „Colcer”, de „Tăciunar”. Obligaţia principală a „Feciorilor” era să tocmească muzicanţii însoţitori ai „Cetei”, să colinde toate casele în Ajunul Crăciunului şi să organizeze jocul în sat în perioada sărbătorilor. Ei aveau misiunea de a asigura o stare de veselie, euforie şi fast până după Bobotează. De obicei erau chemați unul sau doi oameni mai vârstnici, care fuseseră și ei în Ceată în tinerețe. Aceștia asigurau transmiterea textelor corinzilor de la o generație la alta. Etnologul Traian Herseni arată că în lumea satului de altădată simpla amintire a numelui în colinde era considerată de săteni un fel de vrajă, de incantaţie, menită să se înfăptuiască, să protejeze, să adune spiritele bune pe lângă oameni și case.
Filonul luptătorilor creștini din Carpați
Martirii Revoluției Române din 1989
Motto-ul revoluționarilor: „Vom muri, dar vom fi liberi!”
România a fost singura ţară fost-comunistă în care trecerea de la totalitarism la democraţie s-a făcut prin violenţă. Între 16 şi 20 decembrie 1989 a avut loc aşa-numita „Revoluţie de la Timişoara”, iar 21 decembrie este considerată prima zi a Revoluţiei în Bucureşti. La Timișoara, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, au avut loc confruntări între manifestanți și forțele de ordine. La ordinele lui Ceaușescu, s-a tras în manifestanți, din Piața Libertății până la Operă, în zona Podului Decebal, pe Calea Lipovei. TAB-urile au blocat intrările în oraș, elicopterele au efectuat zboruri de supraveghere. Pe 21 decembrie ora 7: Încep manifestațiile anticomuniste la Arad. Cele de mai sus sunt doar câteva secvențe ale Revoluției care descriu palid trăirile românilor și ale familiilor care încă își plâng morții. Revoluția din 1989 a avut în total 1.166 de victime în orașele declarate martir: Alba Iulia, Arad, Brașov, Brăila, București, Buzău, Caransebeș, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reșița, Sibiu, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Martirii din Timișoara se referă în principal la cei 50 de copii care și-au pierdut viața în timpul manifestațiilor. Majoritatea dintre ei au fost incinerați ulterior la Crematoriul Cenușa, din București. Primele cinci victime au fost împușcate de armată pe 17 decembrie, în timpul manifestărilor de stradă. Martirii din București au fost uciși în zona Piața Universității-Hotel Intercontinental, B-dul. Magheru în noaptea de 21/22 decembrie 1989. În total au fost 49 de persoane. Dumnezeu să-i răsplătească înmiit pe Martirii Revoluției Române!
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 519, săptămâna 16 – 22 decembrie.
