Despre Alexandru Ştefănescu, monahul Atanasie, aşa cum a fost ştiut el la Mănăstirea Petru-Vodă, sau „Părintele-medic”, cum îi zicea obştea de acolo, era mai potrivit să vorbim în ziua în care se împlinesc 14 ani de la trecerea sa spre cele veşnice, dar a ales să moară într-un 29 februarie care nu va mai fi decât abia în anul 2024. A murit la începutul anului 2008 la Mănăstirea Petru-Vodă, căreia îi dăruise ultimii săi ani din viaţă, având şederi periodice şi la Mănăstirea Diaconeşti. Părintele Iustin Pârvu a murit şi el la 16 iunie 2013, la fel şi părintele Paulin Clapon la 14 septembrie 2015, şi-i găzduieşteîn continuare mănăstirea din munţii Stânişoarei într-un cimitir, unde a fost primit şi mormântul marelui duhovnic Gheorghe Calciu-Dumitreasa (mort la 21 noiembrie 2006) şi al poetului temniţelor comuniste, Radu Gyr (mort la 29 aprilie 1975). Şi-au dat întâlnire într-un cimitir care adună an de an pelerini din toate colţurile ţării, veniţi să se reculeagă, să aprindă o lumânare, să ridice o rugăciune sau să murmure câteva versuri. Pregătind, cu aproape 20 de ani în urmă, o lucrare pentru un curs postuniversitar dedicat rezistenţei anticomuniste, am cerut mărturie şi sprijin părintelui Iustin Pârvu, care mi-a oferit cărţi, amintiri, sfaturi şi îndemnul de a mă abate pe la chilia „părintelui medic”. Mi-a dat chiar şi cartea ce-o primise cu dedicaţie de la monahul Atanasie, zicând: „Ţie o să-ţi fie de folos, tu eşti tânăr şi trebuie să înţelegi”. Cartea se numea „Comentar la monografia oraşului Corabia – audiatur et altera pars!” (Ascultaţi şi partea cealaltă!). Şi prezint dedicaţia cărţii oferită: „Bunului, Preabunului, Fericitului şi Iubitului nostru Părinte Iustin Pârvu, superiorul Mănăstirii de la Petru Vodă Arhanghelii Mihail şi Gavril, care mi-a acordat bunăvoinţa, consideraţie şi dragoste multă – aşa cum face de altfel cu toţi. Părinte cu o aură care cuprinde toată ţara, ba a trecut şi dincolo de hotare vestind cu tărie credinţa strămoşească a neamului nostru Românesc”. Dedicaţia o încheia cu versurile lui Radu Gyr:
„Nu poate decât să înflorească
Gruparea în care cei care-o compun
Dau zilnic pentru binele comun.
Mai mult decât se cade să primească!”.
Era iubitor de carte, de versuri româneşti pe care le aflase din temniţele comuniste, pe care îi plăcea să le spună sau să le scrie. Ştia multe, dar nu cât Grigore Caraza, cel care a plecat de la Aiud cu mai bine de 10.000 de versuri auzite. Avea o cultură largă, enciclopedică, dar nu primită în urma unor studii universitare, ci, după cum mărturisea: „Nu sunt un intelectual, am absolvit «Universitatea de la Aiud», care a durat 20 de ani, învăţând prin comunicare directă – şcoala socratică – de la cei aproximativ trei mii de deţinuţi câţi eram la Aiud. Timp de şase ani s-au exercitat presiuni asupra deţinuţilor cum n-a mai existat în alte închisori, exceptând Piteşti şi Gherla; Aiudul a fost un Piteşti mai rafinat decât Piteşti, afirmaţie făcută de mine în faţa colonelului Crăciun, comandantul închisorii, afirmaţie scump plătită cu izolare şi bătaie adminstrată chiar de colonelul Crăciun”. În versuri semna şi dedicaţia unei cărţi ce mi-a dăruit-o în 2006, scrisă de dr. Nicolae Paulescu la 1921: „Mă rog lui Dumnezeu/Şi cer îndurare şi-n vis să vă ningă cu flori/Să vă fie cerul numai albastru/Mereu deschis întru fericire/Şi să vă treziţi în zori/Într-o veşnică zi/Ce se cheamă mântuire…”.
Cum a fost tuns la monahism în „antecamera raiului”
Alexandru Ștefănescu s-a născut în 1919 la Orlea, în judeţul Romanaţi, urmând liceul în orăşelul Corabia, de unde însă este eliminat datorită apartenenţei la FDC. Poziţia sa anticarlistă, mai ales după instaurarea dictaturii regale în 1938, îi aduce prima arestare şi o condamnare de doi ani şi şase luni, ajungând la închisoarea disciplinară de la Chişinău, de unde este eliberat odată cu cedarea Basarabiei din 1940. Participă la manifestările populare care au dus la detronarea lui Carol al II-lea, dar nici regimul de dictatură militară a lui Antonescu nu-i este favorabil, intrând în conflict cu autorităţile militare locale şi este trimis la Aiud pentru 15 ani de muncă silnică. Are tovarăşi de temniţă pe Constantin Dumitrescu (viitorul monah Marcu de la Sihăstria) şi pe doctorul Uţă, de la care deprinde cunoştinţe medicale consistente, căpătate în special ajutându-l pe medic în îngrijirea deţinuţilor bolnavi. Autorităţile comuniste au considerat că pirpiriul Sandu Ştefănescu poate fi înfrânt în lagărul concetraţionar de la Canalul Dunăre Marea-Neagră, unde este trimis în 1952. Dar s-au înşelat, la Poarta Albă se alătură grupului de grevişti ce cade în cursa securiştilor, care căutau să elimine pe cei capabili de acţiune şi primeşte o nouă condamnare de 20 de ani de muncă silnică. Dar dârzenia sa nu a putut fi înfrântă şi îl aflăm între protagoniştii celebrei greve de la Aiud din 1956. A fost eliberat printre ultimii în 1964, odată cu marea graţiere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mai fiind apoi arestat de încă două ori până în 1989, dar este eliberat la scurt timp de fiecare dată. A revenit la Corabia natală şi-a reluat viaţa, atât cât s-a putut, şi chiar s-a căsătorit. După 1989, când statul a oferit deţinuţilor o pensie reparatorie în funcţie de anii petrecuţi în temniţă, ajută studenţi modeşti, dar valoroşi, să se întreţină în facultăţi şi dintre ei unii au ieşit oameni mari. Aşa făcea într-un alt colţ al ţării părintele Iustin Pârvu. După moartea soţiei sale, pe care o iubea foarte mult, ajunge chiar alături de acesta, la mănăstirea din munţii Neamţului. Primeşte un semn de la Dumnezeu: îşi pierde verigheta şi, ca un făcut, Iustin Pârvu îl îndeamnă spre monahism. Socotindu-se nevrednic, refuză, dar, după cum povestea cel ce va deveni monahul Atanasie, cu o şiretenie moldovenească ca a lui Ştefan cel Mare, stareţul Iustin Pârvu îl tunde la monahism profitând de o boală ce l-a ţinut la pat câteva zile. I-a spus să o vadă ca pe o faptă pe patul morţii. Dar obştea mănăstirii s-a mai bucurat de prezenţa sa binecuvântată încă trei ani de zile, acolo în „anticamera raiului”, cum numea părintele Atanasie Mănăstirea Petru-Vodă din poiana Haşca.
„Frica este pe jumate boală. Uneori chiar mai rea decât boala”
Vă îndemnăm să citiţi cartea părintelui „Comentar la monografia oraşului Corabia”, publicată la Bacău, în 2003, sau prefaţa cărţii „Oameni şi fapte din vatra Aiudului”, sau volumul postum, publicat în 2016, „Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente de epistole”, iar pe net să vizionaţi filmele ce s-au făcut cu părintele, înregistrările radio, toate adevărate mărturii de credinţă românească şi creştină. Sau, de ce nu, să citiţi poeziile care îi plăceau atât de mult: „Salcâmii”, „Jnepii”, „Cântec de jale”, „Rugăciune”, „Nu-s vinovat faţă de ţara mea”, învăţate în temniţe de la Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Dumitru Bacu sau Aurelian Guţă, sau citite de pe pereţii mucegăiţi unde a scrijelit o unghie. Se descria cu versurile poeziei „Noi n-am avut tinereţe”, a aceluiaşi Radu Gyr:
„Bătrâni cu obrazul de ceaţă
Cu paşi năclăiţi de tristeţe,
Prin moarte-am trecut nu prin viaţă –
Noi n-am avut tinereţe”.
Dan Puric, celebrul actor şi eseist, l-a cunoscut şi l-a iubit. I-a dedicat cartea „Cine suntem”, apărută în 2008 cu prefaţa părintelui Iustin şi în care a publicat şi cuvântarea de la înmormântarea părintelui: „O minune de om„ şi „lumină de om şi suflet de român”.
Părintele Iustin scria pentru prefaţa unei cărţi apărute postum: „Oameni şi fapte din vatra Aiudului” din 2012: „Chiar dacă era mai mic de statură, ca şi Ştefan cel Mare, Părintele Atanasie se impunea cu prezenţa sa demnă, dar şi poetică, cu puritatea de mucenic şi vieţuirea cuvioasă pe care a petrecut-o în Mănăstirea Petru-Vodă, unde îşi dă obştescul sfârşit şi se odihneşte somn de veci lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni şi suferinţă”.
Sunt de luat în seamă sfaturile sale pentru trup şi suflet şi amintim: „Frica este pe jumate boală. Uneori chiar mai rea decât boala” sau „cine se vaietă nu se vindecă. Sau se vindecă mai greu”. De asemenea, demn de luat aminte: „Nu boala îl omoară pe om. Subalimentarea, munca peste măsură, stările conflictuale, supărările, nedreptăţile, grijile, neîmplinirile…” Sau, de ce nu: „Totu-i otravă, nimic nu-i otravă, doar doza contează”.
Încheiem cu spusele unui apropiat mai tânăr al părintelui de la Mănăstirea Haşca, monahul Filotheu Bălan: „Dumnezeu l-a chemat la Sine mai devreme decât ne-am dorit şi l-a proslăvit cu Sfinte Moaşte mai înainte de a cere noi vreun semn pentru aceasta. Până la proslăvirea sa între sfinţi prin hotărâre ierarhică, ştim că Părintele Atanasie a fost numărat cu prietenii lui Dumnezeu şi avem nădejde în rugăciunile sale pentru noi”.
O fărâmă de neuitare pentru monahul Atanasie, „prietenul lui Dumnezeu”…
Prof. Daniel DIEACONU
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 519, săptămâna 16 – 22 decembrie.
