Mulţi dintre haiducii mari ai neamului românesc au rămas doar în folclor, existenţa lor nefiind consemnată în documente oficiale. Cei mai mulţi dintre ei au acţionat departe de mâna lungă a stăpânirii şi au murit în luptă sau prin trădare, nefiind prinşi, nefiind aduşi în faţa judecăţii. Amintim pe Codreanu, Voicu, Ghelea, Bolboceanu şi alţii. Au fost haiduci ai lumii vechi româneşti, când documentele scrise erau mai puţine şi nu existau ziare şi reviste. Lumea românească modernă s-a vrut sincronă cu cele din vestul Europei şi, dacă din multe puncte de vedere nu s-a ridicat la nivelul acestora, presa românească a fost una fecundă, bogată şi entuziastă de la jumătatea veacului al XIX-lea şi până la cenzura comunistă. Nu are cum să ne mire că unii bandiţi sau haiduci au căpătat o notorietate deosebită: Ion Florea, Zdrelea şi Mărunţelu, Pantelimon, Terente sau Coroi.
Dacă în Occidentul acelor vremuri se vorbea de clanuri banditeşti, despre gangsteri, într-un stat în care la 1907 ţăranii şi-au strigat nevoile şi chinul cu furci şi topoare, erau haiduci. De ce să nu avem haiduci la început de secol XX când am avut o răscoală ţărănească ce a fost “pacificată” cu tunurile?! În 1911, un ţăran a plecat în codru şi s-a “ridicat” haiduc: Pantelimon Toader al Dumitroaiei din Răuceştii Neamţului. A fost un adevărat haiduc şi au arătat acest lucru presa vremii, documentele de arhivă şi mărturiile contemporanilor săi.
Pantelimon era un flăcău voinic, mai nebunatic, de care se legau lesne necazurile. A mărturisit ziaristului N.D. Cocea, care s-a întâlnit cu Pantelimon pe vremea când acesta încă haiducea, că a fost acuzat de faptă pe care n-a făcut-o (furt de vite), dar citaţia n-a ajuns la el, nu era acasă în acea perioadă, el n-a ştiut de acuzare şi a fost condamnat în lipsă la un an şi jumătate de închisoare. A încercat la avocaţi o cale să-şi arate nevinovăţia, dar pus în faţa închisorii, alege codrul, considerând că decât temniţa, mai bine moartea.
Îi ataca pe cei cu dare de mână şi din puşca sa nu a plecat niciun glonţ omorâtor, cei spre care a îndreptat-o se supuneau de îndată. La procesul de la Botoşani mărturisea: “Toţi aceştia, la vederea puştii ce întinsesem spre dânşii, pe dată ce le-am spus cine sunt nu mi-au opus nici cea mai mică împotrivire şi mi-au lăsat banii şi obiectele de preţ ce aveau la dânşii”. De altfel, păgubiţii chemaţi la proces îşi recunoşteau râzând pierderea şi arătau că nu au fost loviţi. Ziarul “Universul” din 10 august 1911 povesteşte despre întâlnirea lui Pantelimon cu un antreprenor de păduri. Acesta este surprins cu trăsura la Pipirig, având asupra sa 12.000 de lei. Erau banii “obştii”, ai lucrătorilor la pădure şi Pantelimon nu-i ia, deşi nu avea cine să i se opună. A devenit repede vestit, căci poterile nu reuşeau să-l prindă, iar gazetele se distrau pe seama neputinţei jandarmilor. Primul premiu pus pe capul său de către Prefectura Neamţ a fost de 500 de lei (echivalentul a 3.000 de kg de grâu boabe), dar în câteva luni a ajuns la suma de 3.000 de lei.
“Universul” din 15 august 1911 povesteşte cum a scăpat haiducul de poteră la Bozieni. Pe când străbătea satul, apar deodată jandarmii. Pe drum trecea şi un bătrân cu o căruţă cu doi boi plină de strujeni, iar Pantelimon aruncă puşca şi geanta în car, îl împinge pe moşneag în şanţ şi porneşte agale în faţa boilor trăgându-i de funie. După ce-au trecut jandarmii, Pantelimon se întoarce, îl ridică pe bătrân din şanţ, îl scutură şi-i dă 20 de lei, mulţumindu-i. Tot din acelaşi ziar aflăm că a dat bani unei văduve ca să-şi cumpere vacă, iar o altă femeie răspundea că “pe noi nevoiaşii ne lasă în pace”.
Ziarul „Journal de voyages” prezintă în Occident povestea unui haiduc la început de secol XX. Este relatată deghizarea lui Pantelimon în preot şi felul în care l-a convins pe un negustor cu carul, care străbătea munţii Neamţului cu marfă, să îi dea lui în păstrare banii, fiind mai în siguranţă la o faţă bisericească în cazul în care ar apărea Pantelimon. După ce a primit banii, a sărit din căruţă râzând şi spunând că “nu haina-l face pe popă”.
N.D. Cocea avea să remarce că “întâiul bandit pe care l-am întâlnit în judeţul Neamţ este jandarmul rural” şi oamenii din sate mărturiseau că poteraşii luau produse din gospodării şi din stâne, bruscau şi băteau pe săteni. Pantelimon spunea lui Cocea că fraţii săi şi mama lui au fost crunt bătuţi de jandarmi. La întrebarea ziaristului care sunt motivele pentru care nu este prins de poteri, haiducul răspunde că “el bate potecile”, nu ca jandarmii “drumul mare”, iar când se apropie prea tare, îi dă de ştire “domnul căpitan cu otomobilul”. Nota: “Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mişcările lui, în portul, în vorba lui, aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi de odinioară… Dar dacă Pantelimon nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb, în hainele şi în trăsăturile figurii lui, toată mizeria, toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat, fără speranţa unei sorţi mai bune decât în fugă sau în revoltă”. Cercul poterilor se strângea. Este descoperit întâmplător într-o colibă între Crăcăoani şi Hangu. S-au găsit în urma sa mămăligă, un suman, o tigaie cu fasole, o cutie cu brânză de oaie şi un chimir în care erau 50 de lei. A scăpat de potera ce cuprindea 200 de persoane la Mitocul Bălan, dar gazdele nu mai puteau să-l mai adăpostească, căci se aflau sub supraveghere şi fuseseră chinuite de jandarmi.
S-a îndreptat către sud cu gând să treacă în Basarabia. Cel mai apropiat tovarăş al său, Iov, este arestat şi se spune că acesta l-ar fi trădat. A fost prins pe lângă Focşani, înconjurat într-o casă, se predă, dând arma sa, o carabină de mare valoare. La închisoare au venit mulţi oameni, să-i aducă bani, mâncare, ţigări. Asupra sa s-au găsit puţini bani şi un carnet cu însemnări în care se aflau mai multe cântece populare, unele dintre ele dedicate chiar lui.
Procesul de la Tribunalul Botoşani a beneficiat de apărarea avocatului N.D. Cocea. Ziarul „Dimineaţa” din 30 iulie 1912 îl descrie pe Pantelimon: “Icoana ţăranului român, fisiceşte îndeajuns de bine înzestrat, dar trudit de amarnice nevoi ale zilei de mâine”. În faţa unei săli arhipline, verdictul este unanim: achitare. Pantelimon este reţinut în arest, iar Iov este adus de acasă. Un nou proces, alte capete de acuzare. Se împlinea un an şi jumătate de când era în închisoare şi judecata… se amână, iar condiţiile proaste pentru un om bolnav, l-au îndemnat spre evadare. Sentinela se înţelesese cu Iov şi au desfăcut uşa din şuruburi şi au plecat în iţari şi cămăşi, îndreptându-se spre munţi.
Noi poteri s-au închegat şi au pornit după haiduc. Ziarul “Adevărul” îi ia apărarea lui Pantelimon, considerând că doar justiţia şi autorităţile sunt vinovate, n-au permis unui om achitat de un juriu, care voia să înceapă o viaţă liniştită şi cinstită, dreptul de a fi gospodar în satul său.
Reporterul de la “Dimineaţa” (25 august 1913) afla de la sătenii din Crăcăoani pregătiţi să plece în poteră pe urmele lui Pantelimon: “Bietul om are nevoie şi el de opinci, de-un suman, poate şi de ceva merinde, mergem să i le dăm”. A fost prins dincolo de Borca, într-o colibă părăsită, aşteptând să găsească potecile care să-l ducă dincolo de hotarele ţării sale în care nu mai avea loc. A fost surprins în somn, în timp ce-şi usca hainele ude. Lume multă a venit să însoţească drumul său dinspre Borca spre Piatra şi au fost multe dovezile de simpatie.
Asupra sa s-au găsit 148 de lei, o armă, un revolver, un toporaş, un cuţit, o cutie de pulbere, o geantă din piele, două sumane, o cămaşă, o căciulă neagră, izmene, ciorapi de lână, obiele, ceasornic şi un chimir. A declarat la proces că baltagul l-a cumpărat dintr-un sat din munţi, iar chimirul era dat de un om din Bucovina.
La procesul nou intentat la Piatra-Neamţ, lucrurile au fost tergiversate din nou. Avocatul N. Calmuschi a adus în atenţia juriului vremurile haiducilor de odinioară, întrebând retoric: “Ce deosebire e între Jianu, Fulger şi alţii şi Pantelimon? Ei au omorât, el n-a omorât niciodată…” Cuvântul lui Pantelimon a impresionat: a spus că timp de 20 de ani n-a avut linişte şi că acest lucru îşi doreşte – linişte. A făcut greşeli, dar vrea clemenţă şi va fi din nou un gospodar în satul său. A fost declarat nevinovat la 7 octombrie 1914. S-a întors în Răuceşti, căsătorindu-se în 1916 cu Maria, o fată de 22 de ani. Şi-a făcut gospodărie nouă, muncind cu ardoare, parcă pentru a recupera anii pierduţi, pentru a arăta că-şi ţine cuvântul dat. A murit la 30 mai 1929, de cancer, şi a fost înmormântat cu trei preoţi, aşa cum a cerut.
Pantelimon n-a fost uitat: mărturie stau cântecele şi baladele şi piesele de teatru folcloric care-l au ca principal personaj, articolele care s-au scris şi se scriu încă. Ne alăturăm istoricului Mihai Stoian, contribuind la “reabilitarea unui haiduc – Pantelimon”. Căci a fost un haiduc, deşi isprăvile sale s-au derulat în plin secol al XX-lea. (Prof. Daniel DIEACONU)
